Amar ca pelinul - Lucia Eniu

30 iunie 1923
Amar ca pelinul

S-a întâmplat la început de septembrie, într-o zi de joi, la Binş, pe dealul dinspre Delani, într-o căsuţă de sub cimitirul catolic. De unde or fi avut cunoştinţă că acolo se întâlneau români şcoliţi, dornici să pună ţara la cale, nu s-a putut afla. Dar gurile sunt mereu slobode şi o vorbă spusă unde şi cui nu se cuvine răstoarnă munţii şi schimbă destine. În casa cu pricina se adunau, de multă vreme, aşa cum am aflat mai pe urmă, de la nişte şogori, câţiva intelectuali români din oraş şi din împrejurimi şi îndrăzneau să viseze cu glas tare la un destin mai bun şi, de ce nu, la o întoarcere în sânul ţării, la o reîntregire. Gânduri de felul acesta dospeau de multă vreme sub frunţi încruntate şi încreţite, scârbite de atâta sclavie, de aplecarea grumazului şi de îngenunchieri, dar vorbele ieşeau cu sfială din gurile cele mai rebele, căci nu puteai şti unde şi când te va lovi cizma imperială. Şi teama izvora din gândul la cei dragi, lipsiţi de apărare în faţa dezmăţului imperialist, a celor care îngăduiau şi săvârşeau orori ce nu pot fi gândite sau spuse. De unde această ură fără hotare şi această înverşunare de a zdrobi trupuri şi frunţi, de a nimici orice suflare românească ? De unde atâta sadism şi atâtea porniri animalice dezlănţuite în fiinţe omeneşti, n-am putut pricepe niciodată. Oamenii sunt pe întreg pământul la fel. Şi buni, şi răi. De ce, în acest colţ de lume, doar noi, românii, eram răi, pleavă şi ţârfă sub piciorul « delicat », « de neam ales », al hoardei imperialiste ?De ce eram judecaţi pentru frunţile ridicate, pentru glasurile care rosteau vorbe româneşti, pentru portul acesta curat şi vechi, pentru obiceiurile scoborâte din veacuri ?
În acea zi de joi, la ceas de seară, în mijlocul celor strânşi în jurul unei mese luminate cu lămpi cu fotoghin, au năvălit câteva zeci de soldaţi maghiari, zeloşi din cale-afară, care şi-au învârtit paturile armelor peste capete, zdrobindu-le, călcând în picioare mâinile ridicate, împungând cu baionetele trupurile zvârcolite, într-un dezmăţ ales, aşa cum le stătea lor bine. Pe cei câţiva care nu şi-au dat ultima suflare acolo, i-au ridicat, i-au târât, mai degrabă, şi i-au aruncat în nişte căruţe, i-au dus în pădurea Delanilor, unde i-au mutilat, tăindu-le urechile, zdrobindu-le feţele şi mâinile, le-au scos ochii, i-au îngropat, pe unii, de vii. Gemetele, povesteau, îngroziţi, câţiva săteni din Delani aflaţi la clacă la desfăcat coceni, s-au auzit până departe, prelungi, animalice, neomeneşti. Ce mai putea fi omenesc în ritualul acela sălbatic de batjocorire a trupului, aşa cum l-a lăsat Dumnezeu ? Şi unde a fost Dumnezeu în clipele acelea, s-au întrebat mulţi dintre noi ? De ce a rămas mut şi a îngăduit ? De ce nu le-a trăznit Dumnezeu pe fiarele acelea dezlănţuite ? Şi, dacă el nu i-a trăznit, noi ce mai aşteptăm ? Cât o să mai îngăduim să ne împuţinăm, ca să le facem pe plac celor fără de Dumnezeu ? Căci asta le e vrerea. Cu cât vom fi mai puţini, cu atât vor fi ei mai mulţi, cu atât pământul acesta care respiră româneşte va fi îmbibat de fiere şi venă imperialistă.
În acea seară de joi, amară ca pelinul, sufletul românesc a mai murit puţin.