Alin - Alexandru Ciocioi

Alin

Luni

Mă numesc Alin. Am venit să locuiesc la tine în casă şi după cum te ştiu, nu ai să mă dai afară. Ştiu că am să te deranjez, în primul rând din cauza aspectului meu. După cum vezi, inima mea se află în locul mâinilor, iar degetele sunt undeva înlăuntru, vâslind sângele. De ochi nu am nevoie, pentru că în locul lor am pus visări pe care le-am primit cadou la naştere. Vei spune că nu sunt normal, dar după cum vezi, se poate trăi şi aşa.
E adevărat că sunt puţin mai deosebit; de exemplu, eu văd ploaia răsărind din oameni şi urcându-se-n sus, sus de tot, vezi pe cerul acela ce poartă cele mai năstruşnice culori, sau... închipuieşte-ţi că tu, mâine dimineaţă, când vei ieşi din casă, vei păşi pe un drum asfaltat cu părinţi, şi trebuie să calci pe ei, pentru că ei au ştiut şi, mai presus de toate, au vrut să se aştearnă la vreme, ca tu să nu mai strigi a singurătate sau pentru a merge mai departe... ştiut. Sau închipuieşte-ţi că sunetele pe care tu le numeşti cuvinte sau cântece, ar urma calea inversă, de la flori înspre tine şi nu ar pătrunde prin urechi, ci prin toată fiinţa ta.
Ştii? Te-am văzut odată, nu tare demult, când mergeai pe străzile unui oraş de piatră pe care un blestem l-a îmbrăţişat într-o dimineaţă de toamnă. Îţi mai aduci aminte? Casele erau de piatră, oamenii erau de asemeni de piatră, florile şi pomii tot de piatră. Erai singurul mişcător şi mă întrebam ce căutai acolo. Atunci, pentru o clipă, tu ai semănat cu mine. Mergeai senin şi adunai într-un pocal de hârtie lacrămi. Totul, absolut totul, avea culoarea pietrei, chiar şi tu aveai o nuanţă de piatră.
Numai pocalul tău alb, un alb sfios şi nebun, pendula de la o piatră la alta, sorbindu-le lacrămile.
Atunci, am hotărât să vin pentru a locui o perioadă de timp la tine.
Pe tine cum te cheamă? Eu mă numesc Alin...

Marți

Îmi pare bine, eu mă numesc ... dar ce importanţă are cum mă numesc? Poftim, ia loc la masă! Iartă-mă că nu te pot primi aşa cum aş dori, dar aceasta nu e casa mea, da, eu nu mai locuiesc în ea. Ei, da, sigur că am vrut să-mi fac o casă a mea, dar nu am reuşit. De câte ori m-am apucat, a venit câte un viscol şi mi-a dărâmat-o. Apropo, ştii cum ar trebui construită o casă?
Nu? Păi, să-ţi spun! Pui sufletul temelie şi apoi începi să ridici zidurile, un rând de cărămizi, un rând de flori, pe urmă iarăşi cărămizi iar deasupra lor pui un rând de vise, apoi iarăşi cărămizi şi tot aşa până zidul se va înălţa până la inimă. Aici ar trebui să se termine casa. Dacă aş fi reuşit să construiesc o astfel de casă, sunt sigur că ar fi venit un prieten, am eu unul, şi ar fi luat la analiză zidurile şi pentru că nu ar fi fost făcută după bineştiute tipare, ar fi declarat-o nelocuibilă.
Probabil pentru el! Şi e rău, e rău pentru că nu pot să-l judec. Aşa sunt eu, aşa este el, nu e vina nimănui ... sau poate a ta, că trebuie să treci şi pe la el, chiar dacă nu te-ar fi primit. Puteai să te aşezi la fereastra sa şi lumina să ajungă la el prin tine. Pe urmă, sunt sigur că ar fi venit într-o seară, simplu, să vadă ce mai fac. Uşa i s-ar fi deschis singură, urându-i bun venit! Dar aşa? ... stau singur, adică nu chiar, nu vezi că am casa plinăm de cuvinte, cuvinte de care mă lovesc zilnic şi la fiecare lovitură, ele înfloresc iar eu zâmbesc, întrebându-le pentru cine? Dacă nimeni nu vine aici, nici chiar prietenul meu. Acum am nevoie de el, când strada nu-mi dă voie să o ating, acum, când cuvintele mele doar înfloresc dar nu dau rod, pentru că nu pot să le aştern pe pământ ... fântână.
Aline, îţi mulţumesc că ai venit, acum, când sunt blonav!
Dacă reuşeam să-mi construiesc singur casa, nu mai eram aşa. Dar nu are nimic; hai să bem o cafea! Ştii, mă întreb, cum m-ai găsit? De ce nu te-ai dus, ştiu eu, la prietenul meu. El are mai multe uşi, mai multe ferestre şi în casa lui găseşti o grămadă de lucruri preţioase, el ţi-ar fi putut vorbi despre ... dar câte vorbe nu are prietenul meu! Are vorbe colorate, altele trepte. Am văzut unele care aveau înfăţişarea unui cuvânt, pe când aici, o singură fereastră şi aceea întunecată şi să nu crezi că nu am căutat să o curăţ, da ... a fost un timp când o ştergeam zilnic, dar venea noaptea şi o păta din nou, iar dimineaţa o luam de la început şi tot aşa până m-am îmbolnăvit.
Fereastra, după cum vezi, tot întunecată este. De ce nu o sparg? Eh... ce ar spune vecinul sau prietenul meu când ar afla că mi-am spart singur fereastra. Nu, nu pot să o sparg că atunci s-ar umple casa de ruşine şi n-aş mai putea locui aici. Şi gândeşte-te, aceste cuvinte ar fi stat în ploaie şi viscol, fără căldură, fără mine; nu, e mai bine aşa. Sunt clipe când împreună am putea să umplem lumea de flori. E adevărat că sunt numai clipe, dar sunt. Ce curios! Eu acum văd, de unde te cunosc cuvintele mele? Uite, stau aşezate între noi şi înfrunzesc. Dacă nu te-ar cunoaşte, nu s-ar fi arătat şi tu nu le-ai fi putut mângâia...E bine, e bine Aline, că ai venit chiar şi timp de o cafea. Când ai să pleci, te-aş ruga să treci pe la prietenul meu, să-i duci o mână de cuvinte, săracul!
Şi ... să-i mai spui, Alin, să vină pe la mine, că nu-s încă mort, sunt numai bolnav!

Miercuri

Îţi promit că am să mă duc, dar nu sunt sigur că va veni.
Află că am fost pe la el, nu locuieşte acolo sus, pe colină? Vezi că ştiu, dar ce nu ştii tu este că nici el nu are o casă a lui, nu, tu stai bine faţă de el, pentru că tu locuieşti aici din şi pentru totdeauna, iar el este doar chiariaş pe o durată bine determinată. Şi dacă merge pe stradă, să ştii că el nu atinge pământul, se face că îl atinge, pentru că nu lasă urme.
Ca la teatru, când un actor arată ce a putut să creeze un om. Pe urmă actorul pleacă, dar creaţia şi omul rămân, contopindu-se într-un tot, mai mare sau mai mic, rostogolindu-se mereu peste oamenii care vin, împodobindu-i cu propria lui culaore. Diferenţa dintere voi este că el nu a încercat niciodată să construiască o casă care să poarte numele lui. De tine e bine, aici nu va mai locui nimeni. Nu te mâhni prea tare că drumul nu te primeşte. Nu-i adevărat, drumul nu a ajuns până la tine, dar o să vină timpul când îţi vei face singur o alee până la drum.
La capătul aleii, nu vor mai fi viscole şi-ţi vei putea construi şi casa. Tu, chiar nu ai văzut că toate casele sunt construite lângă drum? Tu ai un avantaj: tu vezi oamenii, faci parte din ei, tu plângi şi te bucuri, te chinuieşti, ştiu, e greu dar e bine. Când vei ieşi afară, vei avea şi materialul pentru casă gata.
Nu ştiu dacă prietenul tău va veni până atunci, dar sunt sigur că are să vină.
Vezi, până şi cuvintele tale nu ştiu a chema, iar dacă mă uit mai bine la ele, sunt şi puţin bolovănoase, dar sunt, ele trăiesc şi asta e principal, sunt vii şi întregi şi au mândria preaplecată a pământului... Neliniştile tale vin de la izvoare mult prea îndepărtate, te prind în jocul lor de-a frumosul şi merg înainte, furându-te.
Eşti şi vei rămâne stigmatizat de un frumos blestem, precum frământarea îngerilor.

Joi

Dar... de ce, Alin, să fiu eu purtătorul de blestem?
Eu sunt la fel ca ceilalţi oameni de pe stradă sau aproape la fel. Vino la fereastră şi uită-te; ei au o umbră, fiecare cu umbra lui, pe când eu nu am nici măcar umbră, sunt atât de singur de nici umbra nu mă vrea! Te rog, nu mai zâmbi! Ştiu ce vrei să spui, că nu-mi foloseşte la nimic umbra, nu are nume, nu lasă urme, că se prelinge nevolnică după cum vrea stăpânul, apare şi dispare la voia altuia şi aşa mai departe, dar pentru mine e important, ea îmi dă dovada existenţei mele.
Vezi tu, Alin, dacă Dumnezeu a lăsat lumea împărţită în lumini şi umbre, înseamnă că întregul aşa trebuie să fie: o zi, o noapte, altă zi, altă noapte. Unde ai pomenit tu două zile una după alta, fără ca între ele să nu se strecoare lama neînduplecată a nopţii? Luna are lumină, dar ea este doar o amintire a soarelui care ne petrece peste somn, sau nesomn...
Nesomn... vrăjitor şi nebun în aceeaşi clipă, hoţul care mi-a furat calendarul. Da, da,...când a venit la mine mi-a spus: pentru tine calendarul nu are nici o importanţă, ceasul – de asemenea, şi le-a aruncat pe fereastră. Numai umbrele au nevoie de ceas, pentru a şti când să se nască şi când să moară. Tu nu ai nevoie de un timp anume. În camera ta nu există noapte şi zi, nu există ieri şi mâine, doar astăzi.
Vezi, Alin, această frumoasă inconştienţă a timpului este pecetea de la intrare. Odată intrat în această cameră, intri şi în blestemul meu şi îţi trebuie curaj şi inimă să-mi treci pragul. Poate de aceea oamenii nu vin la mine, nici prietenul meu, nici măcar umbra...

Vineri

Nu înţeleg de ce vrei tu neapărat o umbră. Dacă ţii neapărat, cumpără una, dar, la ce bun? Oamenii nu au nevoie de umbre. O casă, pentru a putea fi durabilă, are nevoie de o temelie durabilă, nu de umbra ei. Când ai drept baston, o umbră, fii sigur că vei cădea la primul pas. Dar ţie ce-ţi pasă, tu nu ai cum să cazi, pentru că aici eşti la tine şi... în tine nu poţi cădea.
De calendar, iarăşi, nu ai nevoie. De calendar au nevoie vânătorii pentru a şti când pot vâna căprioare, păsări sau visuri. Vânătorii... ehei... vânătorii, i-am văzut cum înşfăcau pasărea cu lăcomie, i-am văzut cum înşfăcau căprioara cu mâna înmănuşată şi zâmbet silenţios, i-am văzut însă cum vânau vorbe, le apucau pe când erau umezite de sudorile naşterii, strigându-şi victoria şi uneori, odată cu stingerea strigătului, murea şi vorba, pentru că asemenea oricărui prunc, vorbele au nevoie de timp pentru împlinire şi, până la această împlinire, vorba, ca şi pruncul, are nevoie de laptele şi mângâierea creatorului şi acesta, la rândul lui, are nevoie de timp pentru a putea spune: gata, eşti deopotrivă cu mine!
Ehei, vânătorii, nu sunt buni decât aceia care se ridică până la stomac; la inimă şi obraz nu ar trebui să ajungă niciodată. Ei au nevoie de umbră!, pentru că atunci când strigă şi-şi ridică în aer trofeul, umbra lor creşte şi ei se uită la ea spunând: Ce mare sunt, ce mare sunt! Și, în naivitatea lor, uită că atunci când au lăsat mâna în jos, a dispărut şi măreţia umbrei.
Tu, pentru ce ai nevoie? Trebuie să înţelegi faptul că tu... nu poţi fi niciodată un vânător. Umbra ta se poate naşte odată cu tine sau după tine, asta nu se ştie. E bine că, totuşi, tu vei rămâne un semn, indiferent că răbojul este de aur sau lemn.

Sâmbătă

Alin, nu am nevoie de nimic, dar am uitat şi când m-am născut. Sunt... aşa... o molatecă stare de a fi petala unei flori.
Ai văzut vreodată cum arată un vis? Ai stat tu de vorbă cu el? Câteodată cred că eu nu sunt decât un vis ale cărui mâini zidesc cuvinte. Trupul meu nu-i decât un nume şi, iartă-mă, Dumnezeule, dar câteodată mă asemăn cu Tine şi spun: vreau să dăruiesc oamenilor un rai alcătuit numai din cuvinte, vreau să mă dăruiesc oamenilor sub forma unei priviri de copil, ningând peste trupuri cu zâmbete adevărate şi, în acel moment, nu ştiu dacă Dumnezeu seamănă cu mine sau eu... semăn cu El. 
Alin, în acele momente deschid fereastra şi mă văd ca o umbră verticală şi singură, plimbându-mă printre oameni şi ei îmi zâmbesc şi mă salută, şi mă gândesc cât de mândru sunt dacă oamenii salută o umbră şi umbra aceea sunt eu, dar nu mă pot bucura nici atunci, pentru că imediat mă întreb dacă umbra aceea a mea sunt chiar eu, dacă eu pot fi şi în casă şi pe stradă în acelaşi timp şi în locul ochilor mei, se aşează două cercuri de îndoială. Începe să se facă frig în mine! Trupul meu arde, iar înlăuntrul lui e frig. Cu cât arderea este mai mare, cu atât frigul este mai mare şi atunci mă gândesc dacă nu e timpul să dorm, să mă aştern contopindu-mă cu îngerii aceştia, pe care oamenii îi numesc cuvinte şi care, în fond, sunt parte de nimic sau de tot.
Alin, nu mă simt obosit, dar s-ar putea să fiu. S-ar putea să am nevoie de puţin somn, numai puţin, timp de o vecernie.

Duminică

Dormi! Este vremea uitării de trup, uitarea aceea bolovănoasă, ce stă tolănită între pleoapă şi inimă. Nu-ţi fie teamă că voi pleca de aici, pentru că eu sunt în acelaşi timp şi piatra pe care se sprijină visul tău, şi pagina pe care ţi-e frică să o semnezi pentru ca oamenii să nu vadă înfăţişarea mea. Dormi vegheat de neliniştea ta şi, în somn, blestemul tău te va dansa pentru că el nu doarme niciodată, el te îmbracă şi te petrece de la ţipătul de durere la timpul rece. 
Neliniştitule, umbra ta va merge în continuare pe stradă, singură, precum eşti tu, precum sunt eu. Amândoi suntem făcuţi de singurătate, respirând-o până la nunta mâinilor noastre.
De abia atunci vom fi liberi, de abia atunci, vom avea puterea de a ne rândui la marginea drumului pe care acum, nu-l putem atinge.
Ai adormit, sărmanule! şi n-am apucat să-ţi spun că azi este Duminică, că eu sunt acela care-ţi spală faţa de nopţile tale cârpite.
Ştiu, n-ar fi avut nici un rost, pentru că trăieşti din Duminică în Duminică şi cu atât mai puţin ai fi înţeles cine sunt. În afară de faptul că mă numesc Alin. Eu sunt Alin!