Studie moldovană - Alecu Russo

IV

Acestea sunt suvenirele care le jelesc, parte s-au dus, parte se duc... cu cât vremea trece mai iute şi le acoperă de uitare, cu atâta par mai frumoase. Nu mai înţelegem viaţa de la ţară; părinţii noştri singuri o cunoşteau. Vara şi iarna, porţile curţilor scârţâie, orzul şi ovăzul nu ajungeau la musafiri, pivniţa era plină până în gât de vin vechi, de Odobeşti şi de Cotnari, iar pelinul voios se scotea cu mare ceremonie la zi-întâi mai. Boierii de primprejur în chiotele surugiilor, în pocnetele harapnicelor, în împuşcăturile feciorilor boiereşti se adunau când la unul, când la altul. Ţiganii trăgeau la manele de se omorau, cucoanele sulimenite oftau, iar boierii aşezaţi pe covoare beau vutcă în papucii amorezelor; îşi zvârleau în sus fesurile şi se sărutau cu lautarii; când nu erau nici musafiri, nici lăutari, nici amor, rămânea frica tâlharilor. Gătirea unei familii boiereşti de ţară era un eveniment serios, la care cucoana gândea cu cinci luni mai nainte; pornirea era o bejenie întreagă. Astăzi ducerea la ţară seamănă o preumblare la Copou; cel mai ahotnic şade două sau trei luni între gazete, reviste şi publicaţiile nouă ale Parisului şi ale Iaşului; poarta îi încuiată, boierul cască pe un divan, cucoana pe celălalt, când şi când câte o rară vizită întreieşte mai mult decât împrăştie urâtul; boierii nu mai au prin sat nici cumetri, nici fini, nici finişoare; nici că se mai învârteşte prin ogradă hora sătească, de-abia s-a zărit boierului când ajung şi când pornesc... Verdeaţa câmpului se cuprinde în iarba din ogradă... umbra copacilor... în doi salcâmi din grădină. După trei luni de zile, boierul şi cucoana se întorc în colbul Iaşilor, şi nouă luni suspină iarăşi după petrecerea şi frumuseţea de la ţară.
Când îmi aduc aminte de vremile acelea, de Veselia familiilor, de credinţele casnice, de obiceiurile traiului, mi se pare că moldovanul era vioi, vesel, cu inima deschisă, ca şi casa; fracul ne-a deşteptat mintea, dar ne-a strâns inimile, ca şi piepturile; Veselia noastră îi păcătoasă, râsul nostru îi jumătate de râs; fudulia părintească era măreaţă, pompoasă şi boierească, a noastră îi oţărâtă; Veselia cuprindea ştiuţii, cunosuţii şi necunoscuţii; se vedeau şi erau prieteni; noi suntem reci şi cât s-ar putea mai străini unii de alţii; şlic şi şlic se iubeau, noi nu ştim dacă sub oricare frac este un om; de aceea prietenia în acea vreme era multă şi şaga lungă, astăzi prieteşugul îi rar, dar şaga îi mai bună; cu şaga, cu Veselia şi traiul de atunce numai ţara putea să placă părinţilor noştri, salonul îi nou ca şi noi. Cu cât erau slobozi şi şăgalnici cu femeile în adunările lor, începute şi sfârşite cu mese mari şi lăutari, cu atâta suntem politicoşi şi rezervaţi cu damele, gluma, şi inima groasă era duhul de atuncea; galanteria lor nu s-ar primi măcar într-un bal public din Păcurari sau în vestitul şi raposatul Şuster-bal de la Pârlita... câte şi câte alte obiceiuri care nu le ştiu, nu vorbesc de vremile încă mai vechi unde echipajurile jupâneselor erau un car în doi sau în patru boi, trăsurile boierilor — un cal umblător, cofetăriile — orachierie-cârciumă, unde boierii cinsteau un pahar de rachiu şi luau un covrig până a nu merge la Divan; aceste vremi sunt timpurile eroice, adică fabuloase, ale societăţii moldovene.
Socotesc în opinia mea că mult aş face pentru luminarea istoriei, pentru dezvoltarea adevăratei literaturi naţionale, de aş putea culege, zi de zi, ceas pe ceas, impresiile, hainele, traiul strămoşesc, sau măcar de aş putea ţinti gândul oamenilor de talent a o face.
Nu numai că nu-s bătrân... dar încă sunt tânăr de la 1835... şi tot îmi aduc aminte de câteva lucruri. Una din cele mai vii întipăriri ale trecutului îmi este serbarea zilei-întâi mai. Dacă aş fi cât de puţin pedant, nu mi-ar fi greu să leg astă serbare naţională cu sărbătoarea unei dumnezoaie a câmpiilor latine de pe vremea strămoşului nostru Traian şi suitorii lui până la bunul Evandru; de nu mai jertfim pe altar un miel, fruntea turmei, şi o juncă albă, fudulia imaşelor, de nu mai dăm zânei colive făcute de miere şi fructe de făină în ziua aceasta, dar obiceiul tot a păstrat florile şi Veselia. Fie această zi serbarea Maiei sau, precum îmi place a gândi,a (zeiţei) Floris, câţi flăcăi şi câte fete mari sau codane în ţările româneşti, toţi şi toate se împodobesc cu flori, care la pălării, care la codiţă, care la sân; Moldova, Ardealul, Ţara Muntenească în acea zi sunt flori mişcătoare; de cu seară fetele se lau, flăcăii se piaptănă şi în zori de ziuă când Flora, vreau să zic zi-întâi mai, surâde (mă rog de iertare), văile clocotesc de chiote, pocnete de frunze, de râsuri, de fluiere şi de cimpoaie; fetele aleargă prin pădure după flori, băieţii — după fete; mesele se întind pe sub copaci, doinele răsună, pe coastele dealurilor nevestele şed la vorbă, iar seara o horă neobosită se învârteşte la scrânciob în preajma crâşmei.
Deşi boierii, părinţii noştri, erau moldoveni, viaţa câmpeană fiind adevărata lor viaţă, sărbătorile aveau tot aceeaşi primire în curtea boierească şi în bordeiul sătesc, epocile mari ale anului, adică sărbătorile bisericii şi serbările obiceiului, erau bucuria boierului şi bucuria ţăranului, precum umbra, urletul câinilor noaptea, stahiile şi strigoii (nu de la Teatrul Naţional, dar strigoii de la sf. Andrei) îi umpleau de speriat pe amândoi.
La zi-întâi mai era huiet mare în curţile boiereşti; ţiganii, până şi bucătarul, se fuduleau în cămaşe din întâmplare curate, chelarul, chelăriţa, lăptăriţa, surugiii, oamenii ogrădaşi, albi ca omătul şi raşi; ograda se mătura, ţigancele de prin casă n-aveau încă vreme să rupă rochiile roşii şi tulpanele galbene de la Paşti.
În sfârşit, toată casa era plină de mişcare, toate feţele pline de bucurie; în asemene zi, jupânesele de la camară ţipau şi nu prea băteau, cucoana da două palme în loc de trei; după mult învălmăşag şi ameţeală a nenumăratelor slugi, trăsurile cu cai împovăraţi trăgeau la scară: în una se suia cucoana, cuconul şi arnăutul cu ciubucul, în alta jupâneasa cu vutca şi dulceţile, în alta sofragiul cu talgerele, cuţitele, tacâmurile şi ţigănaşul clasic, în alta stolnicul cu vinul, cafeaua şi pâinea, în alta bucătarul, în alta proviziile şi, în sfârşit, slugile; femeile şi cuconaşii. De se întâmplau musafiri, precum şi era obiceiul, adunarea nu se mai număra, drumul se acoperea de trăsuri, strânsura cu răcnetele, chiotul ei semăna a o nuntă de cele voioase, precum numai părinţii noştri ştiau a le face; călăreţii, baloanele, braşovencele şi căruţele ajungeau într-o poiană mare şi frumoasă în mijlocul codrului, unde iarba (e) frumoasă ca mătasea şi în vârv se găităneşte , nu departe de un izvor rece, în care sticlesc fedeleşele cu vin. Mesele se întind după o dulceaţă, masa boierească, masa jupânesei, a feciorilor, masa oamenilor şi masa ţiganilor; sub poalele codrului verde se vede un foc uriaş, şi împrejurul focului bucătarii asudaţi muncesc cât pot: mieii întregi se întorc în frigări de lemn, iar pârpălacul umple pădurea de miros. lautarii cântă, lautarii, bucuria inimilor, Veselia urechilor părinteşti, tot soiul lăutarilor de astăzi, care numai la vedere ne umpleau pe noi de spaimă şi frică, ca buhaiul urător în ajunul Anului Nou.
Boierii se puneau la benchetuit şi-i trăgeau o veselie mai homerică decât cele din Iliada, boierii cei tineri cu arnăuţii dau din puşte, cucoanele cântau un viers frumos cu ahturi nesfârşite şi cu ochii înecaţi în amor, slugile huiau şi se băteau în capete, surugiii se îmbătau; porneala era un zgomot şi o amestecare nespusă.
La întoarcere, popasurile se îndeseau, închinarea paharelor era un act serios şi beţia — o faptă măreaţă.
Generaţia noastră îi posomorâtă, lumea era zgomotoasă şi cerul neguros, când ne-am născut... O zi îi ca şi alta; nici una nu se aşteaptă cu nerăbdare, nici una nu trece cu mulţumire deosebită; ar veni sau nu, tot atâta ne-ar fi.
Bucuriile şi necazurile oamenilor trecuţi nu le înţelegem; Anul Nou sau anul trecut, zi-ntâi mai sau altă zi, tot acelaşi urât ne aduce, tot acelaşi sacalâc ne lasă; petrecerea noastră nu-i Veselia, caii, vinul, ţiganii, femeile şi huietul, petrecerea noastră e gândul posomorât; balurile, care ţin loc de adunările cele vechi, seamănă pe lângă ele o îngropare. Dacă culegem câte o floare, dacă vrem câteodată să iubim, facem... o experienţă... o studie a inimii...! Sunt douăzeci de ani de când n-am mai văzut o zi-întâi mai cumsecade... Şi nici voi mai vedea. De-abia se simte în ziua aceea o mişcare moale; sărbătorile au zburat. Societatea educată a Moldovei seamănă a fi o colonie engleză într-o ţară a căreia nici limbă, nici obiceiuri, nici costume nu ar cunoaşte; străinătatea se oploşeşte între noi; doi oameni se măsoară astăzi de două ori din cap până în picioare până a nu rosti un cuvânt. Cu cât câştigăm în propăşiri, cu atâta pierdem în relaţiile private.

vezi mai multe texte de: Alecu Russo