ALapis - poeziile altor autori

Mândro, mândro, vrei nu vrei
Un inel şi doi cercei,
Dă-mi să-ţi sărut ochii tăi;
De vrei roche de mireasă

Mii de stele...dulce sară
Peste codri se coboară,
Peste vârfuri trece lună
Iar isvoarele răsună.

De mult, de mult a fost un Împărat în ţara depărtată a Indiei şi avea o fată frumoasă cum nu se mai povesteşte, bălaie ca o lacrimă a soarelui, dacă soarele a plâns vodată. În nopţi cu lună, când se primbla prin întune[coa]sele dumbrăvi de laur ale castelului răsărit din rădăcini de stânci, ea auzea un glas frumos, parcă de privighetoare, totuşi era de om. O arfă, asemenea sunetului blând şi regulat al valurilor mării, o acompania. Era un paria cântăreţ, care o iubea pe fata de-mpărat. Ea-l văzu răsărind prin crengi în lumina de lună -era nalt şi frumos. Pletele negre se ridicau deasupra frunţii măreţe, ochii străluceau în bolţile lor ca două flori, ca două picături de întuneric topit. Ea-l iubi, căci nici n-ar fi ştiut să facă alta, aşa era de frumos.

Într-o noapte, printre mreje de frunziş întunecat de oliv şi laur, suspenda luna ca o pavăză de aur, el sta-ngenuncheat la picioarele ei şi, [cu] capul culcat în poalele-i albe, se uita lung şi-ntunecat c-o privire de profet în întunecimea cea blândă şi albastră a ochilor ei mari. Cu mâinile ei dulci ea-i netezea părul, cu gura-i încreţită de amor ea-i săruta fruntea.

Adeseori când stau înaintea fumegătoarei lumini galbene a lampei mele, când mă uit în ochiul ei cel roş, când deschid câte-o carte bătrână plină de nerozii bătrâne, de credinţele unei lumi cu capete îndealtfel ca şi a noastre (lucru ce arată relativitatea adevărului), adeseori, zic, conversez cu lampa mea verde şi veche şi mă uit sub cojocirocul ei, când fâlfâie fantastic, ca şi când i-ar fi dor de tavan. Când privesc vis-a-vis de mine, în peretele rău văruit, văd onorabila mea umbră, cu nasul cam lung şi căciula peste ochi, şi-mi fixez ochii la ea şi cuget... cugetarea mea e vorbă pentru ea, căci ea mă înţelege şi-mi răspunde tot în gândiri lungi şi deşirate la ceea ce-o întrebasem, fără ca să mă mulţumească acele răspunsuri, căci nu vorbesc în gând decât eu cu mine. Eu cu mine. Ciudat! Această despărţire a individualităţii mele se făcu izvorul unei cugetări ciudate, care mă făcea să fixez aspru şi lung umbra mea, astfel încât ea, jenată de-atâta căutătură, prindea încet, încet conture pe perete până ce deveni clară ca un portret zugrăvit în ulei, apoi se îngroşă plastic din perete afară, astfel încât sări din cadru jos şi mă salută surâzând, ridicându-şi căciula din cap.

— Sara bună, domnul meu, zisei eu, şi-i întinsei mâna, dar dădeam în vânt, căci umbra, deşi îmbrăcată, deşi frumoasă, nu era totuşi alta decât umbră. Îi oferii un scaun şi ea şezu.

Netăgăduit că sunt multe lucruri la priceperea cărora nu-l ajunge capul pe-un membru gros de la primărie sau pe-un subcomisar de poliţie — deşi aceştia sunt în genere oamenii cari pricep tot. Cel puţin când e vorba de espropriarea unei găinării, de insuflarea de respect în cetăţeanul măcelari cu măsuri false, oameni mai îndemânatici decât cei doi de sus nu cunosc. Totuşi ni se pare — se 'nţelege că nu impunem nimănui părerea — că, afară de cumpene strîmbe şi găinării în faţa uliţii, mai există oarecari lucruri, de-o însămnătate secundară într-adevăr, de ex. filozofia, poezia, artele, tot lucruri cari scapă perspicacităţii numiţilor domni, dar a căror existenţă nu se poate nega.

Se vede că autorul vrea să 'nceapă de la az buchi . Într-adevăr, lumea cum o vedem nu există decât în crierul nostru. Nimeni nu va tăgădui că este deosebire între gânsac şi câne. Privirea cânelui e inteligentă, el pricepe din lumea această o porţie mult mai bună decât gânsacul; cu toate acestea amândouă aceste fiinţe au ochi şi crieri. Lumea nu-i cumu-i, ci cum o vedem; pentru gânsac, cum o vede el, pentru câne item, pentru membru de la primărie — pentru Kant item. Totuşi câtă deosebire între ochii de porc a susînţelesului membru şi privirea adâncă a înţeleptului de la Königsberg.

Se făcea cam în anul 1840 şi câţiva, în Iaşi. Ne trezim în una din cele mai frumoase seri de iarnă. Rece dar luminoasă, ca o cugetare cerească în mijlocul unei gândiri senine se ridică luna palidă şi argintoasca mărgăritarul pe bolta albastră şi adâncă a cerului Moldovei. Era o noapte italică amestecată cu frigul iernii, amestecul unei lumi văratece, pline de senin, cu intimele plăceri ale iernii, cu căldura focului potolită, cu dulceaţa visătoarei gândiri. Afară era o vară rece ― în case oamenii ştiu să-şi facă o iarnă caldă.

Pe stradele în zadar luminate ale capitalei flăcările din fanarele cu undelemn îşi întindeau limbile avare în aerul rece, trecătorii umblau iute pe stradele pavate cu trunchi de stejar, luna se răsfrângea clară şi argintie pe murii nalţi şi albi a[i] caselor, aruncând pe ele umbrele urieşe şi ridicole ale trecătorilor. Numai din când în când se auzea zgomotul unei trăsuri, glasul unui om cu chef, şuierul trist al unui om pe gânduri.

Tu regină majestoasă, prietena lui Dumnezeu,
Ca un râu d'argint să varsă luminosul păr al tău
Peste drăgălașii umeri, când răsari însvăpăiată,
Nobilă, cu ochi de zâmbet și cu mers ușor de fată.

Părintele era cam nalt de boiul [lui], nu-i vorbă, dar i se şedea, ca popă vezi Doamne. Trecea stânjenul şi mai bine, umbla ţapăn, din care cauză reaua omenire îi pusese numele: popa Melesteu. Avea părul şi barba roşie şi arăta mai mult a tălhar decât a popă, dar ce are a face? Cele mai ămari î merite ale părintelui erau că se deprinsese a fi prost şi beţiv. Tată-său fusese porcar la sat şi, fiindcă băietul lui era leneş, rău şi târziu la minte, a găsit că-i bun de popă. Apoi pe lângă toate astea îl mai chema şi Ermolachie Chisăliţă. Evangheliile le ştia pe de rost, unde nu ştia ce să zică, zicea Doamne miluieşte! or[i] punea pe palamar să zic-un Tatăl nostru, iar el îl secunda cu gagagaga! Când popa se-ncurca rău şi oamenii se-ntreba[u]: "Ci Doamne! oare ce-i fi zicând", palamarul răspundea categoric: "Tăceţi, mă, nu vedeţi că părintele cântă greceşte?". Asta impunea. ― Foarte frumos îi şedea potcapul părintelui Ermolachie, cam pe ceafă, pentru că era larg, da-i şedea, nu glumă. Gândeai că-i un rus cu coadă. Când citea, potcapu-i cădea peste ochi şi popa suduia urât. În biserică, ne-n biserică, puţin îi păsa... "Dăă! nu cădea!... potcapul dracului!".
Cu totului deosebit în felul său, om cu duh şi cu multă cunoştinţă de ale lumii, era dascălul Pintilie Buchilat. El era foarte moqué p[e] popă pentru că-l suduia-n biserică aşa cum nu se cuvine nici în crâşmă, afară de aceea el zicea că popa nu ştie carte. Şi popa, aceeaşi vorbă despre el ― şi amândoi aveau drept. E drept că, pe lângă părintele, ce s-atinge de-ale trupului dascălul nu era nimică. Pune-ţi pe genunchi o pălărie şi vezi pe dascălul aievea. Dar de-nvăţat, apoi să te pazească Dumnezeu. Pân-a nu sloveni vorba n-o citea, măcar să-l tai. Unde nu putea des [c]urca, apoi încurca de-i mergeau petecele. Câteodată Buchilat greşea la glasuri.
― Buchilat! striga popa din altar.

I
Dacă lupii urlă la stele, pricepe:
Este semn că ceru-i aprig ros de nori.
Iepe-au burți de nea rupte ca să fete,

Ea era albă ca zăharul, atât corpul deasupra şoldurilor, acea bogăţie de frumuseţe strălucită şi rotundă la umeri, cu globurile de zăpadă a sânilor, pătate în vârf cu două alunele dogorite, cât şi mai în jos unde
pântecele se adună ca sculptat într-un nod concrescut. Mai devale de această înnodare a organismului inferior se-ncepea părul luciu-negru şi abia-ncreţit, care-i dumbrava centrului, ce constituie izvorul regenerării omenirii, apoi urmau trunchii rotunzi ai picioarelor, tari şi copţi numai buni de a sugruma şelele unui amant între ele, apoi genunchii, ce făceau gropiţe, când ea stetea, apoi fluierele cu pulpe tăiete în lapte, pănă la gleznuţele şi picioruşele de argint... Ea surâdea... buzele jimbate de acest surâs sexual şi voluptos lăsau sa se vadă dentura întredeschisă, ca la o leoaică însetată, obrajii suflaţi abia cu rumăn făceau gropiţe abia desemnate, dispărânde de langoare, ochii sticleau, sub genele pe jumătate lăsate şi tremurânde, fruntea netedă sălbătăcită sub părul în dezordine, care cădea în lungi valuri strălucite ca lemnul de nuc pe umeri şi parte pe sânii, care-i oprea şi-i înfoia în căderea lor...