Adio? - Mihail Simionescu

Era decembrie. Rece. Abur. Pământ înghețat. Semi-întuneric. Era noapte. Aproape de zori. Îți priveam irisurile verzi și părul castaniu... buzele învinețite și pielea tremurândă... trupul gol ce zăcea lângă mine, respirând vioi... trupul care în acea noapte mă lăsase fără vlagă... Era de adio, sau cum? Am crezut că mă săruți, dar m-ai mușcat de buză și ai plecat.

Era apoi iunie. Cald. Transpirație. Nisip. Raze ultraviolete. Eram pe plajă. Priveam aceleași irisuri verzi, același păr castaniu, aceleași buze învinețite, aceeași piele tremurândă și același trup gol. Mă lăsasei fără vlagă. Da, era de adio. Te-ai ridicat, dar ți-am pus piedică. Ai crezut că te sărut, dar te-am mușcat de buză și am plecat.

Era coșmar. Rece și cald. Abur și transpirație. Salteaua moale a patului. Aceleași... irisuri, păr, buze, piele, trup. Toate la fel. Tot fără vlagă. Nu era de adio. Am crezut că ne mușcăm de buze, dar ne-am sărutat și am adormit la loc.