Adina Speranta - poeziile altor autori

Atât de des mi-am spus că e târziu,
Că anii îmi răpiră mirarea vorbirii,
Că vine mereu cineva, noapte de noapte,
Luându-mi femeia

Iluzionistul recita
Anabasis.
Afară ningea.
Noi ascultam răsufletul viței de vie.

Castorii vin până la marginea acestui poem
în care intră o femeie cu pulpele albe ca rafia.
Suntem într-o după-amiază ce respiră greu.
Insectele înțeapă aerul cu foșnete mici

în timp ce iluminați ne iubim în pustii
nu avem cum să știm că semințele își continuă zborul în insule
iar vulturul pleșuv taie peisajul cu umbră resemnat să discearnă valori absolute
cineva desenează un car de stele pentru întoarcerea noastră

Nu mai am legăturile intime
De altădată
Cu procesul prin care planta-nflorește
Și va da mirosul cel bun.

Ce amurg, femeia mea, ce amurg sidefiu,
Și marea ce singură își macină-ntrebările goale,
Și pescărușii târzii, și pinii neliniștiți, ce nestatornici,
Și nisipul care umblă cu vântul,

Ne istoviră anii cu-atâtea ceasuri mari.
Femeile plecară spre cine știe unde.
Bate un vânt, prietenii-s mai rari.
Aceste drumuri unde vor răspunde?

Din tot ce am spus mai înainte,
îmi rămâne femeia care locuiește foarte departe
și foarte aproape
de puterile lutului.

Întotdeauna singur.
Pe neașteptate, îți taie calea o fată
Luminând

Lui Adam Puslojic

Dacă nu visăm, vom muri
De alb, dacă visăm,