Adina Speranta - poeziile altor autori

sau despre cele un milion şi nesfîrşite posbilităţi de a scrie poezie
din totdeauna, de azi şi de mîine, cînd omului i-au lipsit, îi lipsesc, îi vor lipsi
artificiile de care se bucură acum ca un copil în faţa butoanelor care-l fură din această lume pentru o lume inexistentă. Axiomă.

Dacă am fi supăraţi acum pe tot ce se întîmplă, de fapt pe cine
am fi supăraţi, pe cine am acuza de rana aceasta ivită pe
pielea sufletului care este un soi de cearşaf din hîrtie de indigo
în care se învelesc cuvintele de cei care nu pot altfel

Cînd eram mic, mult prea mic
să mă ia cineva în seamă, am spus în gura mare
că am văzut ceea ce nimeni n-a putut vedea vreodată
în vreo curte, la ţară, ochi, peste tot numai ochi

Treci mai departe de locul în care
acum o sută de ani, exact în acel loc
în care îţi arunci ţigara, un ins obosit,
numele lui nu are nici o importanţă,

Cînd scriu o poezie, las totul în seama nimănui
care stă pitit peste tot şi-mi pune toate lucrurile în dezordine,
treburile neterminate, moţăie
ca un pisoi în preajma unei sobe imaginare,

Ei nu ştiu că nu poţi inventa zilnic altă zi pe care să o priveşti
în ochi ca pe o femeie care scrie ce-i spune gura
muribundului care dintr-odată şi-a dat seama că n-a lăsat nimic scris,
aşa cum lasă viermele în măr lestul pe care nu-l poate

Nu orice femeie este femeie, cu adevărat
numai acele trupuri pline cu sînge ca nişte bidoane pline cu vin
din care bei pe nerăsuflate
au devenit amfore pe care le dezgropi după milenii de ani,

Văd în faţa mea milioane de bobiţe de aer,
mărgele la gîtul unei femei de aer,

respir adînc

reportaj literar sau cele peste un milion de interpretări
ale Saturnaliilor Magistrului din Ţicău pe vremea tuturor posibilităţilor
în ţara celor care nu se mai cred pelicani

Aceasta e viaţa mea, o bucăţică de hîrtie
făcută cenuşă de un simplu chibrit lăsat la îndemăna copiilor,

în spatele ei a cîntat tot timpul cineva