Aceiași firmitură de miracol - Ioan Silvan

Aceiași firmitură de miracol


Ca şi întâia oară, şi atunci, după douăsprezece zile de proprii confidenţe, marea suspiciune îl aducea în faţa aceluiaşi zid al morţii şi al neliniştii interioare. „Cum? se întrebă. Să vină ea şi să îmi spună mie, dar mai ales mamei, că toată viaţa va trebui să accept alături de mine un anume intrus? Ştie ea vreo regulă după care se împart sentimentele între doi inşi, la fel de bine fixaţi în sufletul tău? Dar mai ales, astfel, între mine şi celălalt să existe o graniţă atât de strâmtă ca între un idol şi forma cealaltă a lui -abstractă fireşte- graniţă despre care şi părintele meu mi-a spus că există şi că a remarcat-o mai întâi, acolo, în cartierul unde trebuia să slujească, unde ţiganii pot juca totul pe un singur zar, pe o singură carte. Dar nu mi-a fost îndeajuns să-l cred, o remarcasem şi eu, mai demult, şi aveam remuşcări când trebuia să-i spun că nu este posibil ca eu, şi celălalt, să fim închişi în aceeaşi firimitură de miracol.”
Numai o evadare dintre cele două stări, de a fi, şi de a şti, mai înfrunta muza îndrăgostirii, îngăduindu-i să încerce consolarea -o vreme pierdută şi ea- şi regăsită atunci printre vechile idei despre dragoste, născute cândva în mintea lui de copil, nici adoloscent încă. Dar şi acum, ca şi atunci, avea senzaţia că este imposibil să accepte compromisuri mai mari decât puterea lui de-a duce, iar imposibilitatea aceea, firească, venea din convingerea că aceeaşi inimă, nu poate avea doi stăpâni. Consolarea şi compromisurile cu care se prezenta, de fiecare dată, la dezbaterile proceselor sale de conştiinţă, aveau deseori câştig de cauză, mai ales atunci când se gândea că se întâmplă uneori să nu poţi concepe, dar să trebuiască totuşi să admiţi, fiindcă ştii că iubeşti cu adevărat.
Sta în faţa acelei culpabile fapte, cântărind fiecare clipă înscrisă pe pergamentul lui de iluzii, din care îşi făcuse clepsidră, şi arunca fir de nisip ca să adoarmă zeii. Numai astfel putea trece cu vederea marea adâncindu-se dincolo de fereastra oarbă a sufletului, prin care privea dinspre sine spre nimic, contopindu-se cu golul materiei diforme, zadarnic încercând să-l alinte.
Precauţia nu-i fu prea mare, şi universul ei confuz îi tulbură iar liniştea, ca o toacă bătută cu razele lunii, noaptea, în timpanele tale: „Dacă m-ai fi prevenit, cel puţin, înainte să-i spui mamei, să fi aşteptat o lună ca să-ţi dau un răspuns, işi imagina că o apostrofează pe Laura, (oricum, acceptarea ca şi neacceptarea, mi-ar fi dat acelaşi sentiment de revoltă,) atunci nu zic, poate aş fi cedat o parte din sufletul tău, celuilalt, sau cel puţin m-aş fi consolat, altfel degeaba îmi spui că suferi şi te cred pe drept, că şi cuvintele tale exprimă sentimente adânci, ca şi urmele cerbului -despicate ori nedespicate- ce a trecut adineauri prin gândirea mea. Dar ce sunt astea, semne? Semne de iubire? Că ai tu o obligaţie morală... că te-ai vândut unuia care va veni să se înfrupte din tine, de câte ori va avea nevoie, de câte ori sentimentele tale îi vor lipsi, îşi va şterge de sufletul meu, creanga lui de pelin!” „La izvorul iubirii nu se merge cu ulcioare de aur, îl izbi vocea risipitoare a Laurei, care îl plesni cu o dungă de sunete negre, în timpanele străvezii. Valoarea sensibilităţii nu se măsoară în dungi de curcubeu cum ai crezut tu, când ai venit şi mi-ai spus: «Iată, îţi ofer cerul să te priveşti în el. Vezi-te ca într-o oglindă a propriei tale tânguiri. Şi dacă eşti sinceră, cu tine eşti sinceră, şi orice zeu şi orice nălucă, de-mi va tăia calea spre tine, ca să devii a lui, va fi învinuit de imixtiune în dragoste. Nu are a se apropia de tine nimeni, doar eu, angajat în lupta cu o dragoste mare.» Şi acum ce-mi spui? Că totuşi ipocrizia ta a fost prea mare? A fost! Dar şi eu, ca şi jocul din care suntem alcătuiţi, sunt o pură întâmplare a aceleiaiaşi materii, care creează propriul nostru destin ipocrit.”
„Datoria pe care o ai faţă de celălalt, în sinea ta, ţine loc de refugiu, îi reproşă Laurei, tot în gând. Sunt convins că ai aflat despre omul care iubeşte, cum zboară curcubeele, şi de aceea încerci să profiţi. Tatăl meu mi-a comunicat, drept răspuns la ceea ce mama îi spusese despre tine - răspuns despre care cred că, în condiţiile în care şi tu şi eu acceptăm cu uşurinţă acelaşi dezastru, este inutil- că strictele confidenţe, ca şi severele mustrări de conştiinţă nu sunt suficiente pentru echilibrarea unei permanente nelinişti înterioare. Îi era aproape totuna dacă te voi abandona sau nu, ca urmare a acelei dezvăluiri, dar se întreba: Ce îmi vei spune tu, când te vei întoarce acasă, seara târziu, şi vei intra în aşternut lângă mine? «Poftim, am fost la celălalt, tu ai acceptat compromisul, la omul căruia trebuie să i mă ofer, cel puţin, o dată pe săptămână, atâta timp cât el va avea nevoie de asta! Şi va avea încă multă vreme nevoie de asta -este tânăr- fiindcă de el depinde dacă voi mai fi liberă sau nu în viitor. Sau mă vei ţine veşnic într-o continuă minciună, o minciună acută pe care voi accepta-o „cu multă uşurinţă” fiindcă voi şti că în schimbul ei, deţin femeia pe care o iubesc cu adevărat?» Cât despre rezolvarea conflictului pe cale judiciară aşa cum îi propusesem eu tatălui meu, căpitanului Racheru, căpitanul are altă părere, profesională, desigur: zice că trebuia tăinuit! Atâta timp cât străinul nu vede, sau preferă să uite ce a văzut, nu li se poate da lucrurilor o altă interpretare decât cea inerentă unui exerciţiu de complicitate, din care, însuşi conflictul în cauză rezultă.”
Mai târziu, nici Laura nu mai fu de acord cu începerea investigaţiilor în cazul crimei comise, conştientizând că orice rostogolire a bolovanului de pe criptă, ar lovi-o, mai întâi, pe ea.
Dealtfel, îi şi ceruse căpitanului să abandoneze pârtia unui coborâş în sufletul ei, ba mai mult, îl rugă să jure, că şi în situaţia în care îl va abandona pe Robert, din motive cunoscute doar ei, atitudinea lui va rămâne aceeaşi; de neimplicare.
„Când te prefaci că nu ştii, nu minţi!” îşi aminti Robert cum o consolase căpitanul, strângând sugestiv din ochi. “Şi în acelaşi timp cineva este fericit,” se bucurase Robert.
Laura îi propusese intrusului o legătură mai strânsă, căsătoria, era cel mai bun adăpost la care se putea aşeza, dar intrusul, despre care logodnicul ei, Robert, nu ştia decât că este un tip voluminos şi simpatic, o avertizase, încă de la început, că între ei nu poate exista nimic mai concret, decât o întâlnire, una singură în fiecare săptămână. „Trebuie să-mi apăr libertatea, îi spuse Laura, intrusului, mă tem că voi fi nevoită să accept. Nu sunt eu singura vinovată din lume care nu plăteşte sau care, plăteşte mai puţin decât se cuvine” „Sau nu plăteşte deloc, dacă este deşteaptă, îi răspunse bărbatul. Eu însă am un rost, sunt căsătorit. Tăinuirea crimei comise de tine se pedepşeşte, tu ştii asta, îmi risc libertatea de dragul coapselor tale.”
Din acel moment, căpitanul Racheru nu se mai implică în relaţia fiului său cu Laura, avea preocupările lui, primise o nouă misiune, în Checheci, în cartierul de la „Marginea Lumii” cum îi plăcea să-i spună. Acolo unde existenţa se deteriorase la maximum, începând în ultima vreme să aibă convulsii, să facă explozii. Trebuia să înceapă investigaţiile acolo, în cadrul unui program de anihilare a reţelelor de crimă organizată din Sud-Estul Europei, care îşi întinseseră tentaculele prin Banat, până în Checheci, ca ramură a celei mai puternice caracatiţe, pe care avea să o înfrunte.