a b c - Lucia Ştefanovici

sigur că nu îşi mai amintea. nimic. din tot ce fusese visul acela, din cioburile cioburilor lui, ce să mai fi rămas? doar praful acela de fum ridicat şi de data aceasta în sus. nu îşi mai auzea nici măcar glasul. glasul o mira şi pe ea. de atâta timp nu l-a mai auzit. timpul părea a se fi comprimat şi redus la mecanismul unui ceas cu rotiţele lui: ţac! ţac! nici măcar tic şi tac, ca atunci când până şi un ceas avea glas. timpul, redus la mecanismul unui ceas care nu mai măsoară nimic. ceva mai puţin decât un ceas. simple roţi dinţate. sparte. dacă stai să te gândeşti că au fost vremuri şi oameni traşi pe roată, poţi avea imaginea oarecum dilatată a zilelor ce trec fără rost, care lasă în urmă cenuşă şi leşie şi zgură. oboseala. chinul fără sens. timp pierdut. el însuşi de sine însuşi. poate pierdut doar pentru noi. la urma urmei, cu timpul nu te pui. are şi el, bătrânul, hachiţele, durerile lui, bătăturile şi, până la urmă, oboseala lui. cine să îi mai audă glasul? ţi-l mai imaginezi uneori cum spune aşa, pentru el, "şi le-am spus, doar, le-am spus...". apoi scoate un ah! sau un of! vai şi amar. răgaz suspendat. gesturile mărunte par a se putea petrece şi mai târziu. ce poate fi mai târziu? par a se putea aduna, împleti în ceva. altceva. atât de tare am uitat de ploile noastre încât şi ele par a fi uitat de noi. sunt ani de când nu am mai văzut o ploaie. o ploaie care nu doar că vorbeşte. o ploaie care spune. ţi se inundă uneori nici nu ştii, îţi vine să spui fiinţa, pare mai la îndemână, iar după un efort de gândire, poate trupul. iar ai uitat de el. timpul. te inunzi uneori, dar mult mai altfel decât odinioară câmpiile Nilului. apele ghiolului rămase în urmă pot mărturisi cum uneori se smulg copacii din rădăcină, cum se năruieşte o casă, cum spaima cuprinde totul şi doar o clipă, o singură clipă, face ca totul să nu se prăbuşească cu totul în tot. mâlul acela leneş poate mărturisi despre cum se poate întâmpla să nu devii niciodată un munte. despre cum se poate întâmpla să nu ajungi să fii niciodată măcar un bulgăre de pământ tocmai bun de răsturnat în mâna ţăranului care ştie să asculte ce poţi spune prin simplul fel în care te fărâmiţezi.

mai trebuie ploaie. dar de unde, Doamne, atâta ploaie atunci când te tot inunzi până la sufocare? până la înec? mai trebuie ploaie, îţi spui doar pentru că în sfârşit îţi este dor. atât de dor. o ploaie adevărată, care să te ude până la oase, care să împrăştie printre stropii puternici lumina. regizorul. acela. singurul. care să uite că e regizor şi să lase iarba pur şi simplu, aşa, vie. şi dorul de dorul acelui regizor. brusc. printre stropii de ploaie şi în lumină. colo sus, pe acoperiş. asta şi pentru că nu îndrăzneşti să te gândeşti că îţi doreşti o înseninare. ca aceea de după o ploaie mare. de atâta vreme. timpul şi cu tine. fără glas. nu vă mai auziţi nici voi. vacarmul general şi încheieturile care dor. care înţepenesc. continuaţi să vă mişcaţi. şi amândoi sunteţi invidiaţi pentru nişte mişcări atât de agile. stând. timpul. cine să mai audă glasul seminţei ce crapă încolţind în pământ? sămânţa crescând chiar în timp, fără auz. vorbesc poate şi ele, seminţele, aşa, între ele. pe muteşte. ce îşi mai spun? mai poţi să îţi aminteşti? sămânţa speranţei poate că are în ea, cumva, la temelie, tot o amintire. una care trebuie să fie. care să ştie sigur că trebuie să fie. chiar trebuie să fie. o rădăcină care ştie că îi trebuie o aripă. îţi trebuie copilărie ca să dai ocol în ogradă. ce-i viaţa decât un ocol? îţi trebuie copilărie. chiar şi când visele au insomnie? patefonul. să poţi să îi cunoşti nu doar cântecele zgâriate. ci până şi fâşâitul care, pe nebăgare de seamă, te-a înscris în el ca un rid. tot ascultând, brusc să îţi aminteşti. de tine. de tine e totul de jur împrejur. se ascunde timpul în scuza sa. a exista. umbra. întoarcerea ta către paşii ce păreau altădată a îţi fi construit drumul. răgazul acela în care ai pierdut. timpul. nimeni nu ţi-l mai poate da. sau găsi. poate doar detectivul acela de vis. ca un vis. poate el. poate doar el. indiciu. măcar un indiciu. albastru. răsăritul. mult hulitul, jelitul. julitul. măiastră. măiastră şi dureroasă. răsăritul se întoarce în apus încercând să îţi amintească de faţa ta. lacrimă căzută în auz. literă. glasul ei. amuţirea. linia încă netrasă pe foaia albă. linia. toate zările pot fi sub linia ta. nu te gândeşti nici atât cât spune un ţăran Doamne ajută! şi, scuipându-şi în pumni, înfige plugul în brazdă. ar putea fi. oriîncotro. stai. măcar atât. ai dat de încremenirea nici unui cuvânt. un timp al culorilor. aproape. margine însângerată de noapte. toate golirile de tine. serbede, călduţe, zadarnice. tu însuţi, un gol. imens. în zadar. cu totul alfel decât zbor. în amintirea culorii, vaga amintire a clipei în care ai plâns lumina. lumina desculţă. pe cărare. prin paie. lumina desculţă. cam pe acolo pe unde roiau albinele cândva. cu înţepăturile lor şi cu locurile înţepate devenite perniţe amorţite. dar nu de ele, ci de cu totul altceva toate acestea. toamna. rotirile largi. toamnă. lumină ca filtrată prin miere. toamna, cu tot ce a strâns peste an. ultim popas. răgaz. golirea de toate amintirile, de toate anotimpurile din tine. un timp fără ani. un an fără de anotimp. fără amintirile de copil. undeva. un loc şi un timp. tâmpla. din nou litera. povestea care nu ştii cum e mai frumoasă. parcă poţi să ştii ce zace prin stratul cu flori unde vorbirea are sensul şi mai ales mirosul acela al ei. poate de aceea tei. şi inima spre apus. să împlânţi ţepuşe în apus pentru ca timpul să nu adoarmă. ori, dacă aţipeşte cumva, să se trezească. furii de viaţă. stare de gheaţă. visele devenite din ce în ce mai răzleţe ca să se mai iţească. mirosul de cozonaci frământaţi cu miezul nopţii prin gene. lumina strecurată prin geam, galbenă, moale. paşii înceţi. liniştea. caldă. atât de caldă şi moale încât un copil chiar adoarme. hrăneşte cu vise un copil. octombrie. brusc eşti deja copil al nimănui. bunicii şi oftatul devenit rugăciune. noaptea. în somn. până nici visele nu îndrăznesc să vorbească. dor. acum nu mai ai nici măcar durerea vreunei amintiri. nici măcar deşert în care să laşi sâsâitul nisipului pe sub tălpi să îţi spună apusul. timp răpus dincolo de timp. fântâna aceea pe care ştiai că o poţi găsi până şi în deşert. amintirea. ce vise să îţi mai nască? taci. te încurci cu privirea. neştirea lucrurilor. întâmplările care nu mai reuşesc decât să te izbească. stai. cuib de gheaţă.



dar senzaţia că s-au întors rândunelele. îţi cântă la geam. oricum, trebuie să fie ele pe undeva pe aproape. s-or fi gândit la tine. la cuib. acasă? unde poate fi acasă pentru rândunele? s-ar putea chiar în cer să aibă trudit un altfel de cuib. aşa, cum ştiu ele. presentimentul că s-au întors. un fel de miros de dinaintea zborului. semn că or să vină. lumină cuibărită sub şi zbor sub aripă. totul pare utât de uşor. la înălţimea ierbii. doar iarba poate simţi zborul ca adevăr. aşa, fraged ridicată la pământ, suliţe îndreptate spre cer. până şi traista-ciobanului se sfărâmă înnegrită. până şi traista-ciobanului de la colţ pe care o aduceai ca pe o dulce ispită bunicii cu mâinile frământate. munca şi dorul. zborul. norul şi ploaia cu picăturile sale ce au ştiut să plângă lumina în mijloc de vară. ieşită afară. desculţă. ploaia primită cu braţele larg deschise, ca un oaspete. mulţime de vise şi nedumerirea că poate ar fi un fel de hrană pentru nu se ştie cine. altundeva. departe de tine. somnul are şi el insomnie. se plimbă prin largi coridoare cu vise zdrelite. adormit într-un miros. conţinut de un vis. hrănit. oriunde ai fi, rândunelele te vor găsi. vor şti să îţi aducă amiroasă de pâine şi rouă ascunsă-n privire de om rătăcit. exerciţiile pe care le faci zilnic. mereu şi mereu. pentru că vrei să mergi. pentru că vrei să vorbeşti. ce sens ar mai avea... dacă ai şti poate că nu ai mai face nimic. ai exersa în continuare tăcerea. dar eşti copil. gândeşti. vorbeşti de atâtea ori. în sinea ta. vrei. vrei ceva. de fapt, nu mai ceri nimic. continui să vrei. speri. apoi, răspunsul copilului tău la întrebarea vânzătoarei, întrebând ce doriţi: noi nu mai vrem nimic. nimicul. nimicul acesta. dar lumea adoarme şi rar, atât de rar, cineva se trezeşte prin nesomnul altcuiva. trece uneori omul prin atâtea cât nu poate cuprinde cu ochiul. nici cu privirea. trece. absolut de îi plângi de milă. bietul de el. nici nu cere ajutor. doar durere. şi vremea când îţi dai seama că tu ai fost singura greşeală din viaţa ta. te scurgi în privirea unui ochi apos. ca o cămilă ce îşi poartă deşertul cu sine. ecoul strigătului său. în auz. o urmează. oriunde ar merge, îi poţi auzi strigătul, odată ce a apucat să strige. odată ce s-a rănit de altcineva ca de sine. odată ce a suportat şi greutatea aceasta. deşertul. şi strigătul său. şi floarea care trebuie să existe, fie şi într-un deşert. petala. strigătul se cufundă în el însuşi. înnebunire ce se încolăceşte şi ea în ea însăşi, ca un şarpe lui însuşi pradă. culcat şi adormit şi flămând. floarea. petala. frunza îndreptată în sus. înţepând cerul în privirea unui apus. refuzul nopţii. oboseala. şi vremea când îţi dai seama că tu ai fost singura greşeală a vieţii tale. târziu, începi să te priveşti ca pe un străin. un bun început pentru a putea să te accepţi şi pe tine. voci. neliniştea şi aerul înţepat de trecerea încordată a unui arici în privire. tot trupul devenit ochi. doar ochiul nu se poate înveli în privire. oglinzile sunt înşelătoare. doar ochiul, singur, dezvelit de amintire. neprimit de nici o privire. îţi aşterni tăcerea la podea. într-o noapte, târziu, calci peste ea. timpul, încolăcit ca un şarpe. flămând. obosit. va adormi şi prin vis va începe să toarcă visul său de timp adormit. pentru tine. bătrân. ce să facă? mai toarce şi el. încă mai e timp. te ridici. fără să îţi întinzi mâna. fără să te priveşti. te acoperi în grabă cu privirea unui alt ochi obosit şi rănit. nici măcar nu ţi-ai vorbit. trecut fără glas. lângă tine. trupul acesta de împrumut. te-ai temut să nu îl înconjori. cu spaima ta. durerea sa. străinul. mereu celălalt. acel. chiar acela. apoi în sfârşit senzaţia că atunci când păşeşti îţi păşeşti în viscere. durerea. fiecărui pas. poate de aceea deşertul. pe marea de nisip nu ai cum să baţi din pinteni. înoţi în uscăciune. doar gerul îl simţi în oase. te târăşti. atât cât ţi-a mai rămas. parcă începi să calci mai cu grijă. abia de aici mersul. de la durere. grija ca măcar pământul să nu aibă durerea ta. sunt oameni care, atunci când păşesc, par a-şi cere iertare pământului. poate chiar ei ajung la stea. lacrima. cuvântul. legământul. de o viaţă. îi aştepţi sentinţa. câte am avea de înţeles de la efemeridele tăinuite într-o singură zi. răsăritul. apusul. Dumnezeu ară în cer. mai spune şi el, uneori, un Doamne, ajută!, un Doamne, fereşte! ce ştim noi... întoarcere către sine. şi absolutul stând cuminte sub masă. pe podeaua prăfuită. de drag l-ai aşezat acolo. drag de copil. absolutul meu! v-aţi bucurat împreună, copilăreşte. are şi el o casă a lui.



noaptea creşte. lucrurile crescute împreună încep să vorbească în taină câte în lună şi-n stele. îmbătrânesc împreună. cu toate acestea, încă se mai bucură. copilăreşte. somnul, apoi. numai în zori. neliniştea lucrurilor ce dorm. păşeşti mai tăcut. chiar paşii tăi vorbesc în somnul lor. te mişti mai atent, să nu le trezeşti. lucrurile dorm. v-aţi obişnuit împreună. dormi. cum poţi să dormi? cum de mai poţi? se privesc câteodată înspăimântate. dar tu dormi. coşmarurile tale. nu ai răbdare. încetineala dorului. greutatea. greul lui. dormi. nesomnul somnului. ce dacă nu mai contează nimic? ce dacă dacă din toate câte erau cândva ale tale, totul s-a risipit? în urmă, palmele tale şi fruntea durută, rănită. şi focul mocnit. încerci să faci o schimbare cu tine. tocmai cu tine. singurul rămas dintr-o viaţă mult prea singură. chip chinuit şi zâmbetul pe care vrei să ţi-l întipăreşti pe chip. ce dacă lacrimile? ce dacă disperarea ultimelor tale puteri?



cât de departe e timpul tău de locurile astea în care ne trec vieţile ca sâmburii strugurelui prin teasc? cât de departe? târâşul şi strânsul buzelor. ochi suspendaţi şi privire atârnată de marginea prăpastiei, de marginea încă unei prăpastii, de marginea unui alt timp. cât de aparte şi cât timp şi al câtelea? şi pe steaua ta se înserează, nu e aşa? şi pe lacrima ta sarea se scurge în amintirea unui alt timp? al câtelea? şi a câta viaţă în încercarea de a avea măcar o frântură dintr-una. dintr-una singură măcar. dar aceea şi cât drum? şi mai câte şine de tren suspendate într-un aer subteran. alte cuvinte. altele decât cele cu margini de sticlă. şi chiar nu înţeleg de ce viaţa nu mai poate merge decât ţinându-se de pereţi. decât cu capul spart. şi ce?



lumină îngălbenită, straturi de căldură, valuri de frig. viaţă. strivită între file. presată. marginile tari ale coperţilor pe care încă nu le-ai zărit. strâns legate. timp. insectar al inimii tale. zilele şi nopţile strecurate în pripă pe sub podeaua inundată a plânsului. nu mai conta. oricum nimic nu mai conta. doar o cortină ca o perdea dincolo de care lumea se auzea înfundat. drumul desfundat pe care mergi a câta oară în această încolăcire ciudată a ceea ce a ajuns viaţa ta. suspendată. în încremenirea celor de jos. vocea subţire a nopţii strecurată în vene. timpul mărunt cernând minut de minut. ultimul cuvânt nerostit, legământ în albastrul apusului ultimei file a celei mai de jos trepte a. nici un cuvânt. tăcere speriată de tăcere. cuvânt încremenit de cuvânt. murmur nemurmurat în propria oglindă. ceaţă subţire a unui ultim sărut. nemângâiat pe pământ. peste pleoapele coborâte dincolo de noapte, autorul dreptului la un ultim cuvânt. tace. semn că încă ar mai avea ceva de spus. încă, încă ar mai îndrăzni să spere că ar mai fi urechi de auzit. surzenie a muţeniei. aplecare în cale. adâncire în carne de straturi de ger. oglindă a cerului răsfrântă în miriade. întâmplări aţintite între file. pironire a luminii în cuie. copil nemângâiat şi lacrimă asudată. neplânsă de plânsul desişului. inimii îi mai trebuie delirul acela subţire peste care toate se răspândesc, se aşează cuminte în firul poveştii ce înmoaie zmeii, ce ridică sprâncenele a mirare, ce încalecă straşnic pe cărarea sprâncenată pe care ţi-o pregătesc cu sârg, temeinic, unii. de încă un veac. timpul se sperie de umbra ta devenită atât de subţire încât. viaţă. încălecată de alţii. spinare de spinare. strivită. călcată în picioare. presată între coperţile pe care încă nu le-ai zidit.

parte de parte de parte de parte de parte de aparte de parte de parte de parte de parte. de partea ta tot abscisul. pe strada mea niciodată nu plouă. înserarea se lasă câteodată grea şi lucrurile capătă o ceaţă uşoară ca aceea din anii mici cu literele scăpate pe sub masă, printre jucării şi amintiri. timpul scăpat printre degete şi alunecarea aceea ceţoasă dintr-o timpurie absenţă, dintr-o viaţă mult prea strâmtată, dintr-o lume pe care ai vrea să o regăseşti, dar. amară şi fină şi mult prea nepriceputa de inimă. scapi uneori din viaţa ta şi hotărât şi apăsat porneşti pe un drum pe care nu ai mai umblat. şi după o vreme în care până şi singurătatea se plângea de singurătate şi de dureri de picioare, chiar viaţa, aceea, ascunsă, cu chef de joacă aşa, chiar pe pielea ta, cam când îţi e lumea mai dragă, chiar ea este cu tine, chiar plouă, chiar tună, chiar fulgeră peste o lume aflată la începutul noului timp. chiar timpul răpune, chiar lumea apune scăpată din acel ultim timp. împreună. vă înghiontiţi, împăcaţi. în sfârşit. hai, măi, îi spui. haide, chiar aşa, hai, măi... mergeţi mai departe. mânecile suflecate. şi roua din ochi. respirând. greu.



timpul scurs în urma întâmplării tale de om. scrisul tău tremurat şi zdrelit de om flămând şi albit. lovit şi dezrădăcinat, dar muşcat de dor de acasă. pagina te cuprinde din nou. nemargini trasate sec dintr-un colţ în altul al himerei. emisfera pe care te-ai tot chinuit s-o descrii, de atâtea ori, de atâtea ori de la început, ajuns nici măcar până la ecuator. visezi de atâta timp la o masă cu cei de la triburi, ceva ca un prânz tihnit. o masă la care chiar să mănânci, la care chiar să te bucuri. la care chiar să exişti. pepenii scăpaţi din mână. sparţi. şi ei cu sâmburii scăpaţi. timpul ca o umbră a ta. până şi el tremură şi te sprijină. te întorci la scris ca acasă. nici nu mai ştii, aproape nu îndăzneşti poate nu te primeşte. risipitor, scăpând din mână toate. toate. cu mâinile goale. te întorci acasă, ca la scris. literele scăpate pe cale, risipite. toate. aflabetele altei lumini par a te fi plâns şi un cu totul alt plâns pare a te cere în această înfrigurare de sfere speriate la vederea unui astfel de om. chipul slut. adânciturile toate strânse din drum şi cuprinse pe coate. târâşul în care ai coborât de atâtea ori, înaintând cu un icnet mut. nu mai eşti nimic. decât tu. aşa, umbră, cum ai ajuns. fără de urmă. fără de glas. plâns încremenit. întâmplarea de a fi om. mirabilă şi dureroasă. grea. inima. zvâcnetul ei şi glasul acela pe care linia trasată subţire mai demult în pământ îl avea în privire. soarele jucându-i în lumină şi timpurile toate. ajuns ca grâul la secerat. un snop de tremur. strâns într-o mână. dar timpul pare a se fi întors pe dos. şi iată, gândindu-te acum la bătrâneţea pe care nu ştii dacă o vei apuca, copilăria îţi pare că trebuie să răbufnească. de după vreun colţ. în lumină. cu gura până la urechi. cu coatele şi genunchii puşi pe şotii, cu zâmbetul care doar el desenează alfabete înfiorătoare. aşa. pur şi simplu. de aia.



rostul.ce desparte aerul de trupuri. jupuit până la cel din urmă minut. te loveşti de amintiri inexistente. visele celor nenăscuţi plutesc peste maluri. cerul îşi strânge stelele la piept. frigul. îngheaţă Olimpul şi, dintre toţi, doar tu nu ai venit. vinul acela pe care îl sorbea primăvara, pe ascuns. şi liniştea. şi calmul altor continente. şi aşezarea ciudată a acestor secunde peste o linie, peste o limită, peste rodirea înceată a plânsului. cunoscuţii şi necunoscuţii îţi poartă privirea prin lume. iar răsăritul se strânge. sub lacrimi de pâine. bătrâneţile tale, cele ce vor veni, îşi aşteaptă cuminte rândul. se strâng în cerdac. iar oasele plânse se aşează tremurând într-un gând. îl aşteaptă pe nevenitul de tine. dintr-un urmaş, glasul răpune. ce neîncăpătoare lume. ce spumă, ce riduri. cafea aburindă şi inima. imposibilul îţi locuieşte viaţa, iar tu aştepţi cuminte să mai pui drumului şi tu un pas. bătrâneţea ta îţi priveşte viaţa. printre suspine. iar ţie îţi pare ziua de mâine o îndepărtare. mai îndepărtată, cu mult mai îndepărtată decât Indiile lui Magellan. dealtfel, numai şi numai din pricina călătoriei şi a siguranţei lui s-a inventat America. în drumul lui. sub umbra unui înger tresare uneori poezia. la urma urmei, cum să te găseşti dacă te cauţi tocmai pe tine. nesfârşite Americi îţi răsar în cale, false şi fade. frumuseţea ţărmului lui Magellan a făcut-o privirea. privirea în care marinarii corabiei lui tresăltau şi săreau mai ceva decât nişte copii în apă. îngerii coborâţi în apă de Iordan şi bucurie şi lacrimi şi sânge. atât de îndepărtată de tine. mai înfiezi uneori câte un vis rebegit. îl oblojeşti şi tu cum mai poţi. vă plângeţi unul altuia pe umăr. şi aşa, împreună, vi se face dor de cel ce v-a plâns de demult, de cel a cărui lacrimă sunteţi. şi care vă aşteaptă răbdător întoarcerea acasă. drumul spre Indii, spre Indii şi starea pe loc şi marea din tine. ameţeala. şi America ta ce se va arăta poate cândva unuia dintre cei ce îţi poartă fără să vrea privirea prin lume. şi s-au deschis ochii peste zarea ta. şi aşa, încet, mai apropii. dar spre Indii, spre Indii. numai acolo, poate mai presus decât o comoară, să mângâi piciorul cuiva şi să îi pui la picioare inima. el aleargă desculţ şi rătăcit prin praf de secunde. timpul orbit rosteşte înnebunit elegia lumii. doar el vede ceea ce tu nici măcar nu ai orbit.

se desparte aerul de trupuri. jupuit până la cel din urmă minut. te loveşti de amintiri inexistente. visele celor nenăscuţi plutesc peste maluri. cerul îşi strânge stelele la piept. frigul. îngheaţă Olimpul şi, dintre toţi, doar tu nu ai venit. dintr-un urmaş, glasul răpune. ce neîncăpătoare lume. ce spumă, ce riduri. cafea aburindă şi inima. imposibilul îţi locuieşte viaţa, iar tu aştepţi cuminte să mai pui drumului şi tu un pas. bătrâneţea ta îţi priveşte viaţa. printre suspine. iar ţie îţi pare ziua de mâine o îndepărtare. mai îndepărtată, cu mult mai îndepărtată decât Indiile lui Magellan. numai şi numai din pricina călătoriei şi a siguranţei lui s-a inventat America. vi se face dor de cel ce v-a plâns de demult, de cel a cărui lacrimă sunteţi. şi care vă aşteaptă răbdător întoarcerea acasă. drumul spre Indii, spre Indii şi starea pe loc şi marea din tine. ameţeala. şi America ta ce se va arăta poate cândva unuia dintre cei ce îţi poartă fără să vrea privirea prin lume. s-au deschis ochii peste zarea ta. şi aşa, încet, mai apropii. dar spre Indii, spre Indii. numai acolo, poate mai presus decât o comoară. pui la picioare inima. el aleargă desculţ şi rătăcit prin praf de secunde. timpul orbit rosteşte înnebunit elegia lumii. doar el vede ceea ce tu nici măcar nu ai orbit.



iar dimineaţa aceea parcă nici nu începuse. câteva vorbe unui om ce părea a fi instalator, câteva cuvinte unei femei, oameni ce apăreau parcă din pământ, aceeaşi întrebare. o ţigare. scoasă din buzunarul hainei. nici nu conta parcă prea mult dacă...oricum nu o savura. era aprinsă. ceaţă de jur împrejur. zona îi părea necunoscută. merse până la clădire. dar nu era aceea. câini. gunoaie. mai trase un fum. continuă drumul. era mâzgă, pământul părea puţin îngheţat? nu se ştia prea bine. ceaţă. ceaţă . drum desfundat. mergea. pas după pas, fără a privi în urmă. i se părea că nu mai ajunge. deja se întreba dacă va ajunge cândva. continua să meargă. din nou câini. gunoaie, din nou. ceaţă grea. şi drumul ce părea că nu o să se mai sfârşească. nu îi părea greu. îi părea foarte ciudat. mersul acela uşor straniu al ei şi, pe undeva, sentimentul că poate nu va ajunge, că este ceva, ca o ciudată combinaţie de deja vu şi de necunoscut. timpul care nu se ştia cum se scurge. nu avea ceas. şi nu ştia dacă, în cazul în care va ajunge, doar pentru asta mergea orbeşte prin lumina pâcloasă!, va ajunge la timp. "trebuie să ajungi devreme, pentru că este aglomerat." i se spusese. mergea. gândul că e posibil&