12.Primele amintiri ale lui Dio - Costel Zăgan

În prima zi de viaţă am aflat că am doar gură şi că întregul univers, vrea-nu vrea, trebuie s-ajungă acolo, în prăpastia gurii mele: lumina soarelui şi mâinile mamei mele, păpuşile şi coada pisicii, biberonul şi umbrele de pe pereţi, cântecul de leagăn doborât parcă din cer şi pasul hotărât al tatălui meu ce urca din miezul pământului...
...Doamne, de ce a trebuit să mă "înmulţesc" de la o zi la alta? De la un organ la altul?
PARADISUL O FI ORGANUL PIERDUT AL COPILĂRIEI? Unicul şi iremediabilul? De la doi încolo (în sus? în jos?) începe infernul: dezertarea din copilărie?
Asta e: viaţa nu-i decât o dezertare continuă , fără răgaz, din copilărie...De mii de ani fugim şi tot fugim din paradisul pierdut!
Unde vrem s-ajungem, Doamne? Fiecare vârstă nu face decât să agraveze păcatul originar, pretextul căderii noastre în timp. În lume.
Alergăm de la un organ la altul, de la o vărstă la alta, într-o cursă nebună. Ne afundăm tot mai mult în moarte. Şi cu cât ne rămâne mai puţin timp la dipoziţie, cu atât vrem mai mult!
Însă de unde dacă nu-i? Bugetul alocat destinului nostru e strict. Îar celui alocat destinului meu nu i se mai poate face nici o rectificare : zarurile au fost aruncate cam de mult timp!

Costel Zăgan, DEŞERTUL DE CATIFEA (12)