0 G - Cornelia Georgescu

Noua staţie spaţială a Terrei era deja gata şi putea deveni operaţională, începând din acea zi.

La realizarea ei lucraseră timp de cinci ani mai multe grupuri de astronauţi, preluând „ştafeta”, la intervale bine determinate. Acum, ultimul echipaj care participase la construcţia ei, deja o părăsea, îndreptându-se spre Terra. Locul lor urma să fie preluat de alţii, deşi aceştia, care vor sosi pe staţie ziua următoare, nu mai erau trimişi pentru a asambla cine ştie ce module; construcţia fusese încheiată, deci, cei ce vor sosi, vor deveni primii norocoşi „locuitori” ai noii staţii spaţiale, mult mai modernă şi mai confortabilă decât precedenta.

Cât despre fosta staţie spaţială a Terrei, după o utilizare continuă de cel puţin 50 de ani, fusese abandonată pe orbită, fiind considerată învechită, inutilizabilă şi necorespunzătoare cerinţelor crescânde din ultimul timp; altfel spus, nu mai era pe placul astronauţilor tineri, din noua generaţie. Nu mai putea fi modernizată, aparatura fiind mult prea învechită. În plus, deja „suferise” prea multe reparaţii, care deveneau din ce în ce mai costisitoare pentru guvernele ţărilor ce colaboraseră la menţinerea ei pe orbită. Prin urmare, fusese părăsită cu 30 de ani în urmă, când plecase şi ultimul ei „locuitor”, iar de atunci rătăcea pe orbită, stingheră, în derivă, „zăcând în convalescenţă”, ca o relicvă a vremurilor trecute. Adăugând, deci, celor 30 de ani de staţionare, pe cei 50 de folosinţă dinainte, bătrâna staţie însuma o perioadă de 80 de ani de la plasarea ei pe orbită; prea mult, după părerea unora.

Şi nici s-o dezasambleze nu se încumetaseră, considerând că ar fi o acţiune prea costisitoare, îndelungată şi dificilă. Preferaseră, deci, s-o lase acolo, părăsită, având grijă s-o „ghideze” totuşi de pe Terra, astfel încât bătrâna staţie să nu se aventureze cumva pe o orbită mai joasă, de unde, atrasă de forţa gravitaţională a Terrei, putea „ameninţa” planeta-mamă, cu o iminentă şi nedorită prăbuşire pe suprafaţa ei. Dar acest lucru nu se întâmplase încă, iar după toate aparenţele, nici nu se va petrece în curând.

Revenind însă la noua staţie spaţială, să vedem cum decurgeau lucrurile în privinţa acesteia. Deocamdată era şi ea pustie; pentru scurt timp însă. Echipajul, deja constituit, format din cinci tineri astronauţi (trei băieţi şi două domnişoare), pornise spre noua „locuinţă”, care avea să-i găzduiască pe cei cinci tineri în următorii cinci ani.

Comandantul misiunii era Sem, un tânăr astronaut de 21 de ani, specialist în informatică, un băiat frumos, înalt, brunet, cu ochii verzi.

Secundul lui se numea Kat şi era o tânără de 20 de ani, specialistă în ingineria genetică, o blondă „explozivă”, înaltă, suplă, cu ochii albaştri, o adevărată „bombă cu ceas”.

Cealaltă domnişoară din echipaj se numea Dara, avea 22 de ani şi era medic profesionist; prezenţa ei în echipaj era, deci, foarte importantă. Şi ea era destul de drăguţă, brunetă, cu ochii căprui, ceva mai scundă şi un pic cam plinuţă; compensa însă prin trăsăturile delicate şi isteţime. Şi gata cu fetele echipajului.

Al patrulea membru se numea Gart şi era specialist în fizică, chimie şi biologie. Avea 24 de ani şi era înalt, blond, ochii albaştri.

Al cincelea şi ultimul membru al echipajului, dar nu cel din urmă, Denk, avea 27 de ani şi mai multe specializări: în telecomunicaţii, exobiologie şi psihiatrie; de asemenea, era un iscusit pilot al Aviaţiei Militare. Avea o înfăţişare comună, fiind şaten cu ochii căprui; în plus, nici prea scund, nici prea înalt, nici prea slab, nici prea gras.

După două ore de zbor, nava ajunse în apropierea staţiei şi se cuplă cu aceasta.

După andocare, membrii echipajului părăsiră bordul navei, pătrunzând în noua lor locuinţă, staţia spaţială. Se instalară comod, alegându-şi cabinele pe care aveau să le ocupe, beneficiind de confortul noului lor cămin. Între timp, nava cu care veniseră pornise deja înapoi spre Terra, de îndată ce intrase în funcţiune pilotul automat, programat s-o ducă în bune condiţii înapoi, acasă.

Iată cum cei cinci tineri rămăseseră singuri la bordul imensei staţii spaţiale, pentru următorii cinci ani. N-aveau însă motive să se declare nemulţumiţi; aveau tot ce şi-ar fi putut dori. În plus, dacă-şi aminteau că ar mai fi ceva ce ar dori să se afle la bordul staţiei, să le „îndulcească” „exilul”, le puteau oricând comunica dorinţa lor celor de acasă, având posibilitatea de a lua legătura  cu aceştia. Deocamdată însă, nu era cazul.

Porniră într-o scurtă incursiune prin staţie, să inspecteze locul care-i va găzdui în următorii cinci ani. Evident însă, până la finele acelei zile, nu reuşiră să viziteze decât o foarte mică parte a staţiei. Incursiunea îi obosi, deci, se retraseră la culcare, în cabinele lor, să se odihnească, să se pregătească pentru ce va urma.

Staţia cea nouă, modernă, era dotată cu tot ce era necesar unui trai mai mult decât doar decent, confortabil. Cabinele astronauţilor erau largi, spaţioase, cu paturi moi, unde se puteau odihni în voie.

Domnişoara doctor Dara îşi putea desfăşura activitatea, la alegere, într-unul dintre cabinetele medicale existente, cabinete mari, dotate cu aparatură medicală de ultima oră, deci, nici unul dintre cei cinci tineri n-aveau motive de îngrijorare în privinţa stării sănătăţii lor.

Bineînţeles, fiecare avea câte un spaţiu în care să-şi poată exercita meseria, aceste spaţii fiind dotate corespunzător, cu tot ceea ce era necesar, în funcţie de specializarea fiecăruia.

În plus, existau numeroase săli de sport, fitness, piscine cu apă, mai multe biblioteci pline cu cărţi etc.

Toate acestea erau posibile, fiindcă pe noua staţie spaţială, astronauţii nu se confruntau cu neajunsurile provocate de starea de imponderabilitate. Un sistem bine pus la punct permitea ca gravitaţia, peste tot în staţie, să aibă valoarea de 1G, la fel ca pe Terra şi s-o menţină mereu astfel, la această valoare. Să nu mai vorbim de celelalte sisteme ale navei (cel de menţinere a vieţii, de iluminare, de ventilaţie, de alimentare cu apă etc.), care erau toate foarte moderne, avansate.

De apă nu duceau lipsă, iar de alimente, nici atât. În plus, cu acestea urmau să fie periodic reaprovizionaţi, în funcţie de necesităţi, iar dacă lor li se părea că ar fi nevoie, chiar mai des, sau oricând vor dori; nu le rămânea decât să le comunice celor de acasă dorinţele lor, iar acestea le vor fi rapid îndeplinite, fără comentarii.

Ziua următoare se treziră destul de devreme. Aveau să-şi continue incursiunea prin staţie, pentru a inspecta fiecare modul al acesteia, cu tot ceea ce le era pus la dispoziţie.

Deocamdată însă, tânărul Sem, comandantul echipajului, decise ca el şi secundul său, domnişoara Kat, să plece cu o navetă până la fosta staţie spaţială, care era părăsită; n-o mai vizitase nimeni de 30 de ani, de când fusese abandonată, din câte ştia Sem. Predă, deci, comanda colegului său, Denk, pe perioada lipsei sale de la bord, spera el, de vreo câteva ore doar; se urcă într-o navetă, împreună cu însoţitoarea lui şi iată-i pornind spre fosta staţie spaţială, care se afla pe o altă orbită, la o distanţă pe care naveta avea posibilitatea să o parcurgă în doar vreo câteva minute.

Privind-o pe superba blondă, cei mai mulţi s-ar fi întrebat ce caută o asemenea tipă, ca ea, într-o misiune spaţială? Probabil că majoritatea oamenilor şi-ar închipui-o mai degrabă ca fotomodel, în pictoriale, reclame TV, prezentări de modă sau pe coperţile revistelor, pozând, îmbrăcată sau chiar nud, însă pe ea n-o atrăgeau deloc astfel de activităţi; n-avea înclinaţie spre aşa ceva. Era foarte mulţumită de statutul ei de astronaut şi de poziţia pe care o ocupa în echipaj, a doua, ca secund al misiunii.

Cei doi tineri se aşteptau ca vechea staţie să fie în paragină, o ruină, o relicvă de mult uitată, deteriorată şi mâncată de rugină. Considerând că nici unul dintre sistemele staţiei nu mai funcţionau, îmbrăcară costumele de astronauţi, înainte de a trece din navetă în staţie, după andocare. Şi iată-i astfel intrând într-un loc în care oamenii nu mai puseseră piciorul de vreo 30 de ani.

Pentru a-şi putea menţine echilibrul şi poziţia verticală, activară sistemul magnetic al costumelor de astronaut, tălpile lipindu-se astfel de podeaua metalică a staţiei, altfel ar fi plutit, pe acolo nefiind pus la punct un sistem care să menţină gravitaţia la 1G. Erau, deci, în imponderabilitate, la 0G.

Din primii paşi constatară că staţia se prezenta totuşi, în condiţii destul de bune. Nu era roasă de rugină şi părea chiar îngrijită, întreţinută. Ciudat! De cine oare, doar era părăsită…

Înaintând, descoperiră cu surprindere că vechea staţie era şi iluminată, deci, n-aveau nevoie de lanterne; prin urmare le stinseră. În plus, părea că şi sistemul de ventilaţie funcţiona la parametrii normali, ba chiar şi cel de menţinere a vieţii. Renunţară, deci, la căştile costumelor de astronauţi, pe care le dădură jos, cu precauţie, totuşi. Constatară că nu se înşelaseră; puteau respira în voie, fără probleme. Nedumeriţi, se priviră întrebător, neînţelegând ce ar putea însemna aceste lucruri, dar nu spuseră nimic; nu încă.

Îşi continuară incursiunea, înaintând încet, cu grijă, privind totul cu luare-aminte. În mod inexplicabil, totul părea foarte bine îngrijit, nicidecum părăsit de vreo 30 de ani. Şi nu doar îngrijit, ci şi în stare de funcţionare.

Trecură într-un alt modul, iar când priviră spre interior… Descoperiră cu uimire că, de fapt, vechea staţie nu era totuşi părăsită, deloc; asta explica de ce era atât de bine întreţinută, în stare de funcţionare. Totuşi…

Amândoi se retraseră cu vreo câţiva paşi înapoi, mai-mai să se lovească de trapa modulului, care se închisese în mod automat, după ce intraseră ei, când zăriră mai multe persoane ce pluteau în acel modul, îmbrăcate sumar, cu haine cam jerpelite, îmbinate parcă din bucăţi, după necesităţile fiecăruia. Priviră consternaţi spre ungherele întunecate şi distinseră cu greu mai multe siluete înghesuite unele în altele, ce păreau a se ascunde de privirile lor curioase.

Kat se apropie de Sem, atât cât le permiteau costumele pe care amândoi le purtau şi-l prinse de braţ, părând nu doar surprinsă, ci chiar uşor temătoare. Comandantul îi făcu semn să se liniştească, deşi şi el simţea că-l încearcă un sentiment greu de definit în cuvinte. De ce oare? Pentru că majoritatea dintre cei prezenţi acolo, cu vârste cuprinse între 0-70 de ani, păreau diformi sau prezentau un handicap fizic uşor de observat, chiar şi într-un loc nu foarte puternic iluminat. Era clar că aproape toţi cei prezenţi acolo, cu excepţia celor micuţi, încercau să-şi ascundă, atât cât se putea, de privirile celor doi, malformaţia de care sufereau. Totuşi, nu erau foarte urâţi, încât să fie priviţi cu groază.

De cei doi tineri se apropie, plutind până la ei, un bătrân de vreo 70-75 de ani, cocoşat serios. Purta un soi de sac ce încerca să-i acopere spinarea încovoiată. Avea plete albe, lunguieţe şi-i privea pe cei doi tineri cu ochii săi albaştri, blânzi, vioi. Sem îşi reveni mai repede decât Kat, după şocul provocat de prezenţa acestor oameni la bordul bătrânei staţii spaţiale.

– Ce… începu el o idee, prinzând curaj, însă se corectă de îndată: Cine sunteţi?

– Întâia formulare cred că era mai corectă, răspunse bătrânul cocoşat, pe înţelesul celor doi, cu o voce surprinzător de blândă, caldă.

– Ah, nu; scuze, am greşit. N-am vrut să spun… se încurcă Sem.

– N-ai greşit deloc, tinere, susţinu bâtrânul. Ai zis bine: Ce suntem noi, oare? Şi-am să-ţi răspund printr-un singur cuvânt: Agravitaţionalii.

– Poftim?! Cum?! păru nedumerit Sem.

– Aşa cum ai auzit: Agravitaţionalii, repetă bătrânul, adăugând: Tu decizi dacă ţi-am răspuns la întrebarea ce sau cine suntem.

– Nu… Eu… N-am vrut să spun nimic rău, se scuză din nou Sem.

– Nici n-ai spus ceva rău, îl asigură bătrânul.

– Scuze, dar nu pricep; agravitaţionali… Ce înseamnă, de fapt, asta? Sunteţi clonaţi, sau vreun experiment nereuşit al celor ce au locuit pe această staţie cu 30 de ani în urmă? întrebă Sem.

– Clonaţi, sigur, nu! Un experiment nereuşit, poate. Iar ai celor dinainte, de pe această staţie, cu siguranţă, da!

– Poftim? Tot nu pricep! se încruntă, nedumerit, Sem.

– Cum să nu pricepi, tinere? Pari destul de isteţ, dezgheţat. Aşa cum sugerează cuvântul, agravitaţional, suntem născuţi în starea de imponderabilitate, la 0G. Suntem copiii celor ce au locuit înainte pe această staţie, timp de 50 de ani.

– Ah, asta era, se dumiri, mai greu, Sem.

– Bine, dar… Nu ştiam de existenţa voastră. Nu ni s-a spus nimic, murmură Kat primele ei cuvinte, de când sosise pe vechea staţie. Ni s-a spus doar că staţia ar fi părăsită, abandonată, nelocuită de 30 de ani.

– Şi asta vă surprinde, domnişoară? rosti întrebător bătrânul ghebos, întorcându-şi privirea spre ea. Nouă nu ne e deloc de mirare. Sigur, nu e-n interesul celor de pe Terra să se afle de existenţa noastră, de aceea totul a fost muşamalizat, trecut sub tăcere. Dar adevărul iese întotdeauna la suprafaţă, cumva, într-un fel sau altul, nu poate fi veşnic tăinuit, oricât s-ar strădui cei implicaţi să-l ţină secret. Iar o concluzie logică la care s-ar putea ajunge, ţinând cont de ceea ce s-a întâmplat aici, ar fi aceea că voi, oamenii, aveţi prostul obicei de a vă abandona copiii, la vârste fragede, când aceştia nu se pot încă descurca singuri.

– Nu-i adevărat! se împotrivi ferm Sem. Nu putem generaliza! Nu-i o regulă, care să caracterizeze întreaga omenire.

– N-am zis că ar fi o regulă în general valabilă în cazul omenirii, vorbi calm bătrânul, continuând: Priveşte-ne, însă! Noi ce suntem oare? Excepţia care confirmă regula?

– Nu pot şti. Nu-mi dau seama, zise Sem.

– Oamenii găsesc repede soluţii la îndemână, se debarasează uşor de responsabilităţile ce le revin, comentă bătrânul.

– Nu-i chiar aşa, rosti, contradictoriu, Sem. Adică… Nu ştiu, dar nu mi se pare corect.

– Poate că nici nu e, zise bătrânul.

– Spui „voi, oamenii”, dar noi… începu Sem o idee pe care n-o continuă, fiind încă neclar conturată în mintea lui.

– Desigur, nu mă refeream la voi doi, pentru că sunteţi încă prea tineri, voi înşivă copii, deci, nici gând să putem fi noi copiii voştri. Însă părinţii noştri au fost negreşit oameni de pe Terra, dintre astronauţii ce au locuit aici, pe această staţie, deci, suntem, totuşi, urmaşii omenirii.

– Totuşi, nu pricep de ce nu s-a vorbit deloc despre voi, reveni Kat la ideea ei. Trebuia să fim avertizaţi de existenţa voastră.

– Poate trebuia, domnişoară, dar nu ne puteţi reproşa nouă faptul că n-aţi fost avertizaţi.

– Păi… Câţi sunteţi acum aici, în total, pe această staţie? întrebă Kat.

– Acum, domnişoară? 115 persoane, iar azi tocmai s-a născut cel cu numărul 116. La început eram doar vreo câţiva, nu foarte mulţi, copii ai foştilor ocupanţi ai staţiei, apoi au urmat alţii, iar mai târziu, după ce ultimii locuitori au plecat înapoi, pe Terra, s-a petrecut inevitabilul, dar cred că e ceva foarte normal şi natural; am avut, deci, descendenţii noştri şi astfel am ajuns la numărul din prezent.

– Înţeleg… murmură Kat îngândurată, apoi adăugă: 116?! Păi, unde şi cum au avut loc atâtea persoane la bord? Nu ştiam că staţia ar fi atât de încăpătoare…

– Nici nu este, domnişoară; stăm cam înghesuiţi. Ar fi nevoie să-i mai adăugăm vreo câteva module staţiei, s-o mărim, doar asta este casa noastră, răspunse bătrânul.

– Şi cum v-aţi descurcat în tot acest timp, cu proviziile alimentare şi piesele de schimb necesare întreţinerii staţiei în stare de funcţionare, pentru a le schimba pe cele învechite, prea uzate sau defecte? se interesă Sem.

– Timp de 50 de ani, cât staţia a fost locuită, deşi mereu de alte grupuri de astronauţi, care au „contribuit” şi ei la mărirea numărului nostru, n-am întâmpinat greutăţi. Hrana era suficientă, iar piesele necesare reparaţiilor şi modernizărilor erau şi ele aduse periodic, în funcţie de necesităţi, iar dacă era nevoie strictă, erau aduse chiar în regim de urgenţă. Mai greu a fost după abandonarea staţiei, când aceasta a fost considerată nelocuibilă. Un timp am mai fost ajutaţi, dar după câţiva ani am fost daţi uitării, lăsaţi în voia soartei.

– Şi cum aţi supravieţuit, totuşi?

– Cum? Cu greu! Sufeream de lipsuri mari. N-aveam de unde să ne aprovizionăm, aşa că nevoia ne-a învăţat să ne descurcăm cum puteam, cu puţinul de care dispuneam, sau „capturând” sateliţii artificiali care erau necesari reparaţiilor, sau chiar hranei.

– Nu înţeleg. De ce nu veneaţi pe Terra, cu navetele din dotarea staţiei, să vă procuraţi cele necesare? păru nedumerit Sem.

– Să venim pe Terra?! ridică bătrânul sprâncenele albe, stufoase, în semn de mirare.

– Da; de ce nu?! replică, firesc, Sem.

– Sau de ce v-au lăsat părinţii voştri aici şi nu v-au luat cu ei, acasă, pe Terra? adăugă Kat.

– Să ne fi luat acasă? continuă, uimit, bătrânul.

– Păi, sigur, aşa era normal, zise Kat.

– Ar fi fost imposibil, domnişoară, susţinu bătrânul. Suntem născuţi aici, în imponderabilitate, la 0G. N-am putea supravieţui pe Terra, la 1G; de aceea ni se spune „agravitaţionalii”. N-am putea părăsi această staţie spaţială; suntem dependenţi de ea, de starea de imponderabilitate.

– Înţeleg… murmură Sem, ca pentru sine.

– Totuşi, cred că se puteau găsi soluţii rezonabile; se puteau crea pentru voi condiţii speciale, pe Terra. Se puteau amenaja locuri speciale, unde să supravieţuiţi, la 0G, chiar şi pe suprafaţa planetei. Sau altfel, cu ajutorul geneticii, zise Kat.

– Se pare că nu era în interesul oamenilor de pe Terra să se construiască astfel de locuri, special amenajate pentru noi, sau să se intervină genetic asupra noastră, zise bătrânul. Şi nu este nici în continuare, pentru că încă ne aflăm aici.

– Şi ce aveţi de gând? îl privi Sem, bănuitor. Puneţi cumva la cale un atac asupra Terrei? Vreţi să vă revendicaţi şi să vă câştigaţi astfel drepturile?

– Un atac?! Noi?! repetă uimit bătrânul; adăugă: Numai un pământean putea gândi astfel. Nu, tinere, nu plănuim să atacăm Pământul! La ce bun am proceda astfel? Nu ne-ar fi de nici un folos! N-am putea supravieţui pe suprafaţa planetei, decât tot aici, la bordul acestei staţii spaţiale, pe orbită. Nici măcar pe noua staţie spaţială, care vă găzduieşte pe voi, n-am putea supravieţui.

– Într-adevăr, un sistem bine pus la punct ne dă posibilitatea să menţinem gravitaţia la 1G, însă dacă l-am întrerupe, dacă l-am scoate din funcţiune, am trece la imponderabilitate, la 0G.

– Aţi fi dispuşi să deconectaţi acest sistem? întrebă bătrânul.

– Dacă aţi veni în vizită, poate da, răspunse comandantul.

– În vizită? Nu! La ce bun? Ca să-i speriem şi pe ceilalţi colegi ai voştri?

– Să-i speriaţi? Păi, de ce s-ar speria? păru Sem uimit de această posibilitate.

– Normal, de noi; de ce altceva?! Aşa cum şi voi v-aţi speriat când ne-aţi văzut prima oară, zise bătrânul.

– Poftim?! Ah, nu; de fapt, noi…

– Am remarcat reacţia voastră, îl întrerupse bătrânul.

– Bine; poate ne-am speriat, acceptă Sem, justificând: Dar era logic să reacţionăm astfel, pentru că nu ne aşteptam să vă găsim aici. Credeam că staţia e pustie, nelocuită.

– Nu-i adevărat, îl înfruntă bătrânul. Am zărit repulsie pe chipurile voastre. Ne consideraţi urâţi, hidoşi, respingători.

– Aşa am lăsat impresia? încercă Sem să îndrepte ceva. Ne pare rău, dar n-am gândit astfel.

– Cum să nu? păru neîncrezător bătrânul. Chiar şi acum gândiţi astfel! Dar nu avem nevoie de reacţia voastră, pentru a ne da seama că nu suntem agreabili; ştim foarte bine cum arătăm, doar ne vedem chipurile şi trupurile în fiecare zi. Este efectul secundar al faptului că am venit pe lume în imponderabilitate. Fiecare suferim de câte un handicap, o diformitate, sau cum vreţi s-o numiţi; nici unul n-a scăpat fără ca imponderabilitatea să nu-şi pună pe vecie amprenta pe înfăţişarea lui.

– Ah, noi nu v-am considerat deloc anormali, diformi sau dezagreabili, însă nu se putea să nu remarcăm totuşi aceste, să le zicem, „diferenţe”, replică Sem cu diplomaţie.

– Hmm; diferenţe… şopti bătrânul. Mai trist e faptul că aceste „diferenţe” par să se accentueze de la o generaţie la alta, dar pe noi nu ne deranjează. Ne acceptăm aşa cum suntem. Am învăţat să fim uniţi, pentru a supravieţui, deşi ne confruntăm cu lipsuri grave, care, deseori, pun sub semnul întrebării existenţa noastră. Dar nu ne plângem de milă, nici nu cerşim ajutorul vostru.

– Deci, nu vreţi să cuceriţi Pământul? reveni Sem la o idee anterioară.

– Nici gând! întări bătrânul. N-avem motive să vrem aşa ceva!

– Atunci, nu înţeleg; totuşi, ce vreţi, de fapt, de la noi? întrebă comandantul.

– Ce vrem?! repetă bătrânul. Nu foarte mult! Nu cerşim mila voastră. Am vrea doar să fim recunoscuţi şi să ni se respecte drepturile. Am vrea să ducem un trai decent, aici, la bordul acestei staţii spaţiale, fără a mai fi nevoie să „piratăm” sateliţii artificiali, pentru a ne procura cele necesare. În acest scop, am vrea să ni se trimită periodic navete cu provizii alimentare, cu haine, cu piese de schimb necesare înlocuirii celor uzate sau defecte şi chiar cu cele necesare construcţiei altor module, pe care să le ataşăm staţiei, pentru a o mări, să ne poată adăposti pe toţi, fără a mai fi nevoie să ne înghesuim.

– Bun. Pricep că vreţi toate acestea; înţeleg şi de ce. Dar ar trebui să înţelegeţi şi voi că nu puteţi primi mereu tot ce vă trebuie pe gratis, pe degeaba; ar trebui să oferiţi şi voi ceva în schimb, ceva care să vă justifice solicitările, ceva de pe urma căruia omenirea să beneficieze, aşa cum şi voi aţi putea beneficia de ceea ce veţi primi de pe Terra.

– Nu era nevoie să ne spui; ne-am gândit la posibilitatea asta şi chiar am pregătit ceva ce v-am putea oferi, în schimbul a ceea ce ne este nouă necesar, replică bătrânul.

– Zău?! Aţi pregătit? păru uluit Sem.

– Ce anume? se interesă Kat.

Bătrânul întinse sugestiv mâna, lungă şi subţirică, lipsită parcă de orice muşchi, iar un tânăr cu o formă ciudată a capului şi cu câteva umflături proeminente în unele zone ale trupului, aduse un obiect minuscul, pe care i-l puse bătrânului în palmă.

– Un microcip?! se miră Kat.

– Da, domnişoară, un microcip, dar unul special, foarte valoros, presupun, mai ales pentru voi, rosti bătrânul.

– De ce-ar fi atât de valoros? se interesă Kat.

– Pentru că acest microcip conţine date foarte importante, pe care le-aţi putea descoperi, ataşându-l la unul dintre computerele voastre.

– Ce fel de date? întrebă Sem, dar înainte de a-i răspunde, bătrânul îi înapoie băiatului microcipul, iar acesta îl duse de unde îl luase; de abia după aceea, bătrânul explică:

– Cu aceste date de pe microcip veţi putea realiza un dispozitiv care vă va oferi posibilitatea de a călători fără probleme, oriunde aţi dori să ajungeţi, în scurt timp, în orice altă galaxie, pe orice altă planetă, oricât de departe s-ar afla ea; ar rezolva, deci, problema călătoriilor spaţiale intergalactice, fără a fi nevoie de nave spaţiale, viteze superluminice sau altceva asemănător. Practic, v-ar lansa cu adevărat în spaţiu, în Univers…

– Serios?! se miră Sem.

– Ar fi o adevărată comoară, mai valoroasă decât orice altceva, adăugă Kat.

– Desigur, domnişoară. Om fi noi aşa cum ne vedeţi, diformi, urâţi, respingători, dar nu suntem şi proşti; nu ne judecaţi după înfăţişare.

– Nu vă judecăm deloc! se apără Kat.

– De altfel, nici n-am spus că aţi fi urâţi sau proşti, îi veni Sem în ajutor.

– Nu-i nevoie s-o spuneţi; e suficient să gândiţi astfel, replică bătrânul.

– Să gândim? Dar nu gândim deloc astfel! se împotrivi Sem.

– Bine; să lăsăm contradicţiile de acest gen; n-am ajunge nicăieri, zise bătrânul, interesându-se: V-ar tenta oferta noastră?

– Bineînţeles; e mai mult decât tentantă, răspunse Sem.

– Dar de ce ne-aţi da nouă acel cip şi nu l-aţi păstra pentru voi? ridică această problemă Kat.

– Să-l păstrăm?! Ce-am putea face noi cu un asemenea cip? Nu ne e de nici o folosinţă! N-avem nave spaţiale, cu care să călătorim şi chiar de-am avea, la ce bun am călători spre alţi aştri? Suntem neputincioşi! Nu putem nici măcar coborî pe alte planete, pentru a le cerceta, deci, de colonizare nici n-are rost să amintim… Nu! Doar voi puteţi beneficia de un asemenea cip; poate altfel nu vi l-am oferi. Dar aşa ni se pare un schimb rezonabil. Dacă noi vom primi periodic ceea ce ne trebuie, voi veţi primi acest cip, care vă va oferi posibilităţi practic nelimitate.

– Aveţi dreptate, aprobă Kat. Nu m-am gândit la această posibilitate, dar, într-adevăr, aşa e.

– Şi atunci? Ce ziceţi? Merită să facem un asemenea schimb? întrebă bătrânul.

– După părerea mea, sigur merită. E un schimb avantajos, de ambele părţi, dar mai ales pentru noi, presupuse Sem.

– Bun; spuneţi-le celor din conducerea guvernelor voastre, poate vor părea şi ei interesaţi de oferta noastră, zise bătrânul.

– Chiar ar trebui să fie interesaţi, presupuse domnişoara Kat.

– Noi vom avea grijă să le comunicăm cât mai curând acest mesaj şi vom încerca să primim aprobarea de a vă aproviziona cu tot ceea ce vă este necesar, pentru început, cu alimente şi haine, îl asigură Sem.

După vreo câteva ore, în care cei doi colegi vizitară o parte a vechii staţii spaţiale, Kat şi Sem deciseră să se întoarcă la bordul celei noi, alături de colegii lor de echipaj, cărora vor avea ce să le povestească. Probabil că zilele următoare vor dori şi ei să viziteze vechea staţie spaţială, iar comandantul lor nu-i va putea opri, însă Sem nici n-avea de gând să se împotrivească.

Astfel aflaseră cei doi tineri astronauţi despre existenţa celor ce nu puteau trăi decât în condiţii de imponderabilitate, pe vechea staţie spaţială, la 0G, cei ce se autointitulau „agravitaţionalii”…