Visul poetic - marin.mihalache

Este nevoie de un duh dătător de viață, de dorința de a fi care să trezească în inima puiului de pasăre impulsul existențial, inteligența nativă ca la vremea rostuită să spargă coaja oului unde a fost sechestrat ca într-un copârșeu pentru a ieși afară la lumină, iar după ce îi vor crește aripile să cuteze să zboare, să se înalțe la ceruri. Tot astfel există în om dorința de a fi, voința de a descoperi lumina care sălășluiește în sine, aspirația spre lumina transcendentală, nostalgia de a mai zăbovi o vreme în această lume, visul poetic de a fi nemuritor măcar cultural, spiritual, de a mai rămâne pentru o vreme în memoria celor care au norocul de a mai dăinui ori șansa de a se naște mai târziu după ce fiecare muritor trece la cele veșnice, după ce fiecare se întoarce de unde a venit.

Starea de spirit poetică este precum un vânt de desprimăvărare când în inima poetului încolțesc lujerii de lumină increată. Petala albă a florii de măr este corola fructului, gloria seminței ascunse în întunericul pământului. În zorii primăverii petala își dezvăluie frumusețea îngerească. Însă atunci când apare fructul corola se scutură, se dă la o parte, face loc pe creangă seminței din fruct, șansei sale de a înflori din nou, de a învia la răsăritul soarelui. Tot astfel se înfiripă și sentimentul poetic în mintea poetului. Apare din abisul visării, de nicăieri, ca o fâlfâire de aripă de înger, ca o petală de floare albă de măr legănată de adierile vântului de primăvară.

Precum Iacov, dacă se va lupta toată noaptea cu îngerul, dimineața poetul va schiopăta dar va fi deopotrivă înfricoșat și nespus de fericit, victorios în sinea sa și smerit de stângăciile sale, demn de isprava de a se bate în parte cu îngerii și daimonii în noaptea adâncă a cugetării. Și de unde ar putea ști dacă lupta aceasta oarbă n-a fost decât un vis, o reverie, decât privind la grăunţii mărunți de polen auriu care au rămas pe aripile sale frânte poposite pe pământ să se vindece, să se învigoreze spre a fi încercate din nou de ispita cutezătoare a zborului.

Visul poetic se prefigurează în adâncurile sufletești precum chipul lui Narcissus în oglinda fântânii desfundate și limpezite cu perseverență de poetul care „sapă, sapă până dă de stele-n apă”. Poetul se joacă fără să știe cu focul sacru al zeilor pe care l-a furat Prometeu dezlănțuindu-se. Prometeu a fost primul poet care a înțeles câtă putere de zbor și de înălțare căpătau vulturii care-i consumau rărunchii. De aceea când s-a văzut liber, Prometeu a încercat el însuşi să zboare, să prindă din urmă vulturii, să se răzbune. Numai că precum Icarus, având aripi de ceară, s-a prăbușit apropiindu-se prea mult de soare ori încercând să zboare în nopțile cu lună plină.

Imaginile poetice se țes în câmpurile magnetice ale minții din ritmurile unor sonorități lăuntrice, din cântecul trist al lebedelor pe care poetul le aude la început vag, sau pe care și le reamintește cu greu în noaptea visării. Când se trezește din starea de reverie și de fascinație poetul încearcă să-și reamintească viziunile nocturne, iluminările sufletești, să reconstituie în ritmurile acelei muzici lăuntrice prin cuvinte acea lume a viselor pe care astfel speră să nu o mai uite niciodată.

Filonul poetic din subteranele conștiinței explorat de poet ȋl ajută pe cititor să vadă și ceea ce există dincolo de vălul aparențelor, de realitatea fenomenală percepută doar prin simțuri ori numai la nivelul abstract și conceptual. Chiar dacă visul poetic este obscur și nebulos din norii cei mai tulburi plouă de multe ori cel mai limpede, fertil și curat. Lumea poetică de vis începe să se formeze precum o furtună de idei şi de imagini obscure care apoi se decantează și se limpezesc. Dintr-un cocteil de presimțiri ecstatice și euforice, de tulburări și neliniști, amestecate după metode și rețete secrete poetul decantează licori exotice, băuturi răcoritoare, alcooluri rafinate, care ne tulbură și ne răscolesc simțirea, starea de spirit, ne transpun într-o altă lume decât cea cotidiană.

Poezia există și va continua să existe atâta timp cât în această lume există suflete sensibile, minți visătoare sau lucide care gândesc și simt în imagini poetice. Poezia este îngemănată în codul genetic al poetului, în structura sa sufletească, în intelectul său intuitiv. Este un dar al înțelegerii sensibile pe care numai cei care au o sensibilitate și imaginație poetică asemănătoare îl pot înțelege tot astfel cum trebuie să fii un meloman născut, sensibil și educat pentru a înțelege și savura așa cum se cuvine o simfonie.

Existența înseamnă transcendență, lumină din Lumină, epifanie și revelație a corolei de frumos a lumii invizibile. Lumea vizibilă este întemeiată și susținută prin legile lumii invizibile. Prin miracolul existenței invizibilul devine vizibil, transcende întunericul neantului și al neființei, devine realitate imanentă, perceptibilă. Omului, conștiință a creației, i se deschid ochii, ferestre prin care poate vedea lumina din sine și din lume ca într-o oglindă magică, universul în fiecare lacrimă de lumină izvorând din Lumină. Imanentul din contingent fără miracolul transcendenței, fără harul și libertatea revelației, a ieșirii la lumină din întunericul neființei, este miopie spirituală. Numai în viziunea întregului, a privirii de deasupra celor văzute se poate poate vedea frumosul, armonia și unitatea imaterială a formelor. Existența este înălțare din contingent și depășire a contrariilor, iar conștiința trezire din somnul de moarte al spiritului ascuns în tot ceea ce există.

În sufletul și mintea poetului inspirat, în substratul material al inteligenței raționale și intuitive se întâlnesc pentru o clipă emanații inteligibile ale rațiunilor divine, ale câmpurilor de forță ale luminii increate, ale energiilor non-raționale și la confluența acestora, în vortexul translucid se crează astfel imagini, forme, simboluri poetice și metafore pe care facultățile mentale sensibile aparte ale poetului sunt capabile și pregătite măcar în parte să le recunoască prezența. Poezia este ceea ce poetul își mai reamintește din această lume de vis, de prezența inefabilă care se manifestă la confluența spiritului imaterial cu realitatea vizibilă, la intersecția traiectoriei razelor de lumină cu energiile ascunse în întunericul ființei și al conștiinței.

Impulsul de a scrie poezie este rezultatul stării de har care acoperă precum un nor al necunoașterii pentru o clipă conștiința poetului. Nostalgia stării extatice, căldura și lumina rece a acelei clipe ca un frison îl trezesc pe poet din noaptea visării. El scrie despre ce a visat, ce a văzut și a intuit, despre ce își mai amintește din acea stare de spirit unică și irepetabilă după trezirea din vis. Acea iluminare lăuntrică transpusă după trezire în imagini poetice poate schimba lumea reală și starea de spirit atât a poetului cât și a cititorului.

Visul poetic s-a născut în noaptea veșniciei ca o stea strălucitoare care luminează cerul pentru ca omul să poată vedea de unde a venit și încotro se îndreaptă. Chiar și cele mai tulburi simțăminte și neliniști sufletești ascund în adâncul întunecimii acestora grăunți de lumină, carate strălucitoare îngropate acolo precum bogățiile în piramidele egiptene, ca aurul și pietrele preţioase din inima munților de piatră. Rămâne poetului menirea să descopere calea prin labirinturile minelor de aur semnele luminoase de pe cer și din întunericul din sine, visul poetic după care se orientează precum după o hartă palimpsestă în trecerea sa prin lume.

Poezia este ceea ce simte și ce poate vedea poetul în noaptea sufletului său, viziunea sacră ori profană devenită imagine cugetătoare și cuvântătoare, reverie lucidă relevată prin cuvinte poetice și metafore pentru a le memorializa și eterniza până nu trece „clipa cea repede”, impulsul poetic, ce i s-au dat. Poezia este o viziune lăuntrică, universul de semne și de simboluri care i se revelează ochiului mistic, sensibil, spiritual, al poetului unde străbat undele de lumină transcedentală dar de unde izvorăsc și râurile de lumină zăvorâte din întunericul subconștientului. Ochiul lăuntric este lumină din Lumină dar și izvor de lumină spirituală prin care în noaptea visării poetice poetul poate vedea deopotrivă întunericul și lumina din afară și lumina și întunericul din lume și din sine. Inspirația, creativitatea poetică și discernământul estetic sunt darurile discrete al poetului prin care acesta alege din avalanșa de gânduri, de idei, de stări de spirit și de sentimente, de reverii și de imagini care-i străbat în fiecare clipă mintea, pe cele mai reprezentative și revelatoare. Apoi prin talent și sudoare poetul se nevoiește a găsi cuvintele cele mai potrivite prin care să exprime cel mai expresiv și mai nimerit adevărul sensibil care i s-a revelat. În procesul creativ poetul își descoperă sufletul, noima lăuntrică și descoperindu-se pe sine și exprimându-și creativ gândurile, simțămintele și visele cu fiecare poem pe care-l scrie se trezește ca de pe un tărâm numinos și astfel devine din ce în ce mai liber și mai desăvârșit afectiv, intelectual și spiritual.