Starea poetică - marin.mihalache

Poezia este cea mai autentică stare de spirit a existenței. Ca un voltmetru măsoară gradul de iluminare lăuntrică a sufletului omenesc și a epocii în care trăiește poetul, istoria adevărată a vieții de dincolo de fapte și de date, de contingențe și de aparențe. Poezia este expresia cea mai autentică a existenței fiindcă reprezintă forța centripetă, mișcarea spiritului spre centrul ființei, spre universul lăuntric, pe când lumea aceasta, istoria, civilizația, în toate manifestările materiale ale acestora sunt mișcate de forțele centrifuge ale timpului spre exterior și de aceea sunt doar aparente și efemere. Lumea și viața sunt trecătoare, poezia rămâne. De aceea o civilizație oricât de avansată ar fi, fără poezie este pustie, piatră peste piatră și nisip care prin trecerea centrifugală timpului se risipesc în vânt.

Pentru a putea răzbate în labirinturile stării de spirit poetice poetul trebuie să-și suspende temporar funcțiile mentale logice și raționale pentru ca astfel fiorii emotivi, frenezia estetică și creativă, undele de lumină mistică să poată să-i inunde ființa, ca flacăra poetică irumpând inopinat din abisurile inconștientului să poată trece dincolo de cenzura rațională și logică, de limitele cunoașterii analitice și conceptuale. Astfel undele de lumină increată ale harului poetic transcend limitele cunoașterii obiective, iar tremurul ca de frig, frisonul estetic îl iluminează pe poet creativ.

Fără ancore de rezistență și de siguranță pe timp de furtună corăbiile pot fi sfărâmate chiar dacă sunt aproape de mal. Când însă sunt în larg şi sunt încolţite de furia furtunii rezistenţa împotriva vânturilor și a curenților poate fi de multe ori de prisos, ba dimpotrivă poate avea efecte adverse, poate împinge corabia mai adânc sub brazdele dezlănţuite ale valurilor. Tot astfel şi fluxurile stărilor poetice care îi asaltează poetului din când în când ființa. Prin actul creator poetul inspirat învață să-și strunească emoțiile estetice cu frânghiile de mătase ale intuiției, să-și orienteze pânzele și aripile imaginației poetice după bătaia vântului atât pe timp de briză irenică cât şi pe timp de furtună pentru ca iluzoria sa corabie încărcată cu mirul poeziei să poată ajunge nevătămată la țărmul visat.

Deși prin concepție și definiție poezia este eminamente subiectivă nu trebuie să devină narcisistică. Chiar când poetul încearcă să uite de lume pentru a-și exalta propriul eu spre a da expresie creativă propriei sale lumi, inconștient acea lume și voința de reprezentare a acelei lumi sunt îngemănate și sădite adânc în grundul ființei. Și pe cât poetul încearcă să uite de lume și să-și amintească numai de propriul sine, pe atât umbra lumii acesteia este mai aproape și mai prezentă în inconștientul său. Poetului nu-i rămâne nimic altceva de făcut decât ca în rare momente de inspirație să reverse precum un vulcan toată magma afectivă adunată în cuibarul fecund al inimii și al minții sale și să o toarne ca un meșter faur în retortele și tiparele creației poetice sub formă poetică. Viziunea poetului nu poate fi alta decât aceea a lumii din care s-a format pe sine şi din care se trezește din când în când ca dintr-un vis.

Orice poezie inspirată începe printr-o vibraţie emoţională, cu un ton muzical dat sufletului cu diapazonul ceresc de un dirijor nevăzut. La început este multă larmă în sala de concerte a inimii și a minții poetice. Se acordează instrumentele, se pun sunetele la unison. Intră apoi dirijorul și deodată ca prin minune în camera semiobscură a inimii se face liniște ca de piatră. Instrumentiştii înmărmuresc. Dirijorul ridică mâinile și primele sunete din simfonia creației poetice încep să picure din cer, să izbucnească din memorie și să curgă pe pământ precum un izbuc, precum o revărsare de ape. Doar atât percepe mintea și intuiește inima poetului, atât îi este dat să audă la început. Prima picătură, prima vibraţie muzicală lăuntrică. Apoi a doua, poate și a treia. Restul partiturii trebuie să și-l imagineze poetul însuși, să-l lucreze, să-l exprime în sunete verbale, cuvinte și viziuni poetice după priceperea, măsura darului şi a harului care i s-au dat.

Primele note muzicale din armonia sufletească ori din dezordinea gândurilor sunt auzite de poeți doar cu inima, cu timpanul sufletului, clarobscur, irascibil, suprasensibil și intuitiv. Nici poetul nu aude la început muzica fiindcă nici cuvintele sale n-au avut timp să se nască, nu au fost încă articulate în imagini muzicale. Poetul are darul de a converti acele vibrații tonale ori atonale în cuvinte, metafore și imagini poetice. Cuvintele au muzica lor, oricât de sărace și inexpresive ar fi la prima vedere, chiar dacă n-ar fi fost adunate de poet și înșirate ca perlele scumpe într-un colier într-o anumită ordine și după un anumit sens şi logică poetică, în sintaxa și sintagma rostirii poetice.

Impulsurile creative sunt fluxuri și refluxuri de energii, brize sau furtuni lăuntrice care se crează în subteranele subconştientului. Sunt stârnite și mișcate de la distanță precum valurile în timpul mareei lunare. Ca la început de lume nouă duhul plutește deasupra apelor. La început difuz precum o pâclă și apoi sclipitor ca sulița unei raze de lumină, ca fulgerul dinaintea ploii, până când cugetul se luminează deabinelea. Atunci poetul care este prin vocație un creator de lumi imaginare presimte furtuna emotivă care se apropie, tresare și se trezește ca din transă. Dacă nu se trezește din vis pe poet îl trezește îngerul să vadă răsăritul de soare, lumea sa poetică ieșind din întunericul subconștientului la lumină precum zeița Venus din apele mării.

Din subconștient poetul este asaltat mental de impulsuri și de stări psihologice și de spirit, de simțiri și de presimțiri intuitive și precognitive, de fluxuri nebuloase, de valuri de idei și de imagini care îi tulbură ori îi luminează de multe ori mintea, sufletul, trupul, viziunea și modul de a fi și de a gândi. Poetul nu poate opri ori stăvili avalanşa de idei și de vise care îl asaltează la un moment dat. Dar poetului îi este dat darul să se ridice pentru o clipă la suprafață, în conștient, să privească și să admire cum din abisul lăuntric răsare floarea diafană de nufăr a poeziei.

Impulsurile creative precum un focar de energii iradiază şi iluminează din lăuntru fiinţa. Lumina acestei stări de spirit creativ răsare precum primii zori ai dimineții când impulsurile inspiraţiei încep să fie percepute de antenele sensibile ale intelectului, când imaginile poetice sunt proiectate prin întunericul retinei. Pre-existând în substraturile subterane cele mai de nepătruns ale ființei intuiția, spiritul creativ țâșnesc la suprafață precum apa vie din roca pustiei lovită cu toiagul înțelepciunii. Se trezesc astfel în suflet sentimentul apropierii de sacru, duhul creativităţii, al viziunilor poetice inefabile.

Cum ființa umană este unică și irepetabilă fiindcă în ceea ce-l privește pe om Logosul nu crează decât unicate în opera sa divină tot așa și creativitatea, sensibilitatea și expresivitatea fiecărui poet ar trebui să fie unică și personală. În măsura în care nu este original și autentic în creația sa poetul nu a ajuns să se cunoască pe sine, nu a ajuns să fie el însuși.

În procesul de decorticare a imaginilor poetice poetul trebuie să dea la o parte coaja amară, să spargă sâmburele în care se ascunde miezul, esenția însăși a creației și a vieții.

Nu numai conștiința se reflectă în imaginația poetică ci și imaginația poetică se reflectă în oglinda conștiinței. În procesul creator poetului i se revelează imaginea arhetipală, icoana tainică a ființei ascunsă în noaptea cugetului. Așa cum viața se zămislește în pântec și la plinirea sorocului iese la lumină o ființă nouă tot așa și imaginea poetică se plămădește în adâncurile conștiinței și devine poezie. Oricât de detașat și de obiectiv s-ar vrea poetul să fie poezia sa seamănă leit cu sine însuși, este odrasla sa estetică, „ideograma” sa, substratul epigenetic al identității sale transnaturale și sacre. Personalitatea și spiritul poetului își pun amprenta, sigilul domnesc pe obiectul creației poetice tot așa după cum Creatorul a creat omul după chipul și asemănarea sa.

În opera fiecărui poet, în tiparele și matricea sa stilistică, se întrevăd și se străvăd astfel liniile de contur și chintesența personalității poetului. În starea poetică și în procesul creativ poetul devine conștient de duhul poetic din sine. Ascunsă în inconștient, starea sa poetică este descoperită de poet prin inspirație și intuiție și destăinuită celorlalți prin formele de exprimare și reprezentare poetică.

În procesul creativ poetul ca și artistul nu are de la început o schelarie de construcție pentru a sculpta în bolovanul de marmură cenușie al minții imagini poetice și prototipuri noi. Poetul ca și artistul trebuie să să-și inventeze schelăria pe măsură ce avansează cu lucrarea. La sfârșit poetul și artistul dau la o parte schelăria de pe care au lucrat pentru a se putea vedea lucrarea. Atâta timp cât schelăria de construcție se mai vede opera nu este încă desăvărșită.

Poetul are darul de a percepe realitatea primordială, frumosul din lume, și de a alege acele imagini, cuvinte și expresii prin care să poată descrie ce i s-a dat să vadă în acele rare momente de inspirație, în acea stare de spirit poetică. Dar fără de o trăire lănuntrică și mistică personală, fără de o participare contemplativă, directă, detașată, poetul nu poate vedea mai mult decât umbra subiectivă a realității poetice. De multe ori narcisismul, egoismul și mândria îl fac pe poet pe jumătate orb. Numai sfinților și profeților cu har și dar poetic le este dat să vadă și dincolo de zariștea propriului sine, de orizontul cunoașterii obiective și subiective, de timp și de spațiu, lumina întruchipându-se și iradiind în lume și peste lume prin razele frumuseții și ale slavei divine.

Atâta timp cât ȋn intenționalitatea și creativitatea sa poetul nu este ispitit și stăpânit de duhul grăirii ȋn deșert, cât timp poetul rămâne ȋn spiritul judecății estetice bine ȋntocmite, al inspirației autentice, creația sa poetică este prin sine un act de exorcizare, travaliu din iubire, dar și dăruire, lumină din lumina Cuvȃntului întrupat.

Cum toamna boabele de struguri sunt strivite sub teascuri pentru a stoarce broboanele mustului gustos și aromele fructului copt tot așa și inima poetului este zdrobită și mistuită prin suferință reală sau imaginară spre a se face izvor de mir tămăduitor și de lumină pentru alții, miros de mireasmă poetică și duhovnicească bineplăcută lui Dumnezeu și oamenilor.

Spiritul creator este precum vântul. Bate oriunde voieşte. Primăvara desfrunzeşte mugurii, deschide ochii luminoși ai florilor. Tot astfel starea de spirit poetică, focul mistic al inspirației care se aprinde în inima poetului şi trezește sufletul spre visare, spre primăvara creatoare a unei vieţi noi trăite în lumina și căldura frumosului poetic.