Standul cu bomboane răvășite - Lucia Eniu

Prima parte, pagina cu a fost odată...de fapt, nu așa începe, dar asta-i altceva. Prima parte, așadar, ar merge cu o bomboană de ciocolată umplută cu lichior de cireșe. Dă o notă festivă. E începutul, nu? Așa! Da, ar fi bine s-o împăturesc în două, e, totuși, prea mare, își spuse el, grijuliu din cale-afară să nu șifoneze prea tare hârtia. Că și așa...Dar asta-i! Dacă se hotărâse...Nu-i plăcea să se răzgândească și, oricum, ce mai putea face? Încercase peste tot. Și colo, și dincolo. Dar unde nu încercase? Nu, nu mai avea răbdare, nu mai avea nervi. Nici imaginație nu mai avea, ca să poată s-o ia de la capăt cu altceva. Așa că, da. Era hotărât să meargă înainte. Împachetă bomboane de ciocolată de tot felul. Cu o grijă exagerată, atent să nu șifoneze prea tare foile. Le prinse apoi cu o panglică subțire, făcu și o fundă minusculă pentru fiecare dintre ele. Spre miezul nopții, se opri, obosit. Împachetase doar treizeci de bomboane. Toată treaba îi luase vreo șapte ore, dacă mai punea la socoteală și timpul pe care-l petrecuse gândindu-se cum să procedeze mai bine. Încercase cu câteva pagini albe, nu-i plăcuse, o luase de la capăt, și tot așa, până spre seară. Transcrisese totul pe jumătăți de foaie, una întreagă ar fi fost prea mare pentru o bomboană. Acum, în fața coșului de răchită, privea cu satisfacție grămada aceea de bomboane...răvășite. Da, așa o să le zică, va scrie un bilețel și-l va pune în fața standului. Bomboane răvășite. Cinci bănuți bucata. Nu, nu i se părea deloc ieftin, ar fi vrut să le dea pe degeaba, dar cine le-ar fi luat? În zilele astea, își spuse cu mâhnire, oamenii sunt din ce în ce mai bănuitori, mai înverșunați în a crede doar în rău. Așa că, cinci bănuți, acolo, era o sumă de compromis. Lăsă coșul pe măsuța din hol și se pregăti de culcare. Mâine avea să continue cu împachetatul.Negreșit. Festivalul urma să aibă loc peste trei zile. Iar timpul trecea cu o viteză uimitoare. Alt lucru care-l deranja peste măsură. Îmbătrânesc, își spuse cu tristețe, și căzu, după o vreme, într-un somn frământat. Abia spre ziuă reuși să se odihnească.
Reîncepu, de îndată ce se iviră zorile. Își petrecu toată dimineața împachetând bomboane. Puțin după ora prânzului, ajunse și la ultima foaie. Aceea cu "și au trăit fericiți". Sau nu. Dar iar nu mai conta. Conta doar să se rupă de povestea aceea. S-o îndepărteze din minte și din suflet ca pe o tumoră malignă, să arunce în aer toată încrengătura de gânduri, de simțiri pe care le transpusese pe hârtie și care, din nefericire, nu găsiseră ecou nicăieri. Să reînceapă, poate, cândva, altfel. Și poate tot cândva, oarecând, să reușească să ajungă în sufletele altora, să găsească acolo lăcaș și să le bucure cu tumultul său de trăiri. Sau, poate, nu. Existau atâtea cărți în lume, atâtea gânduri în paginile lor, atâtea sentimente. Ce nevoie mai era de ale lui? N-avea decât să scrie în continuare, apoi, ca gospodinele acelea plictisite de traiul anost, împletind cu nemiluita, și deșirând impletiturile, dintr-o nevoie imperioasă de golire a sufletului de rău sau, cine știe, dintr-o banală, nevolnică plictiseală, ca gospodinele acelea, așadar, să strice tot ce a croit, să șteargă rândurile, să rupă paginile. Ei, vezi ce patetic gândești?, își spuse. La fel de patetic scrii. Istorioare triste, povești de viață tragice, când, de fapt, lumea vrea ceva mai actual, s-a săturat de atâta autenticitate, de fapt, de autenticitatea pe care le-o oferi tu, că mai există cealaltă latură, fără perdeluțe cu franjuri, aceea la nudul gol, dar tu, nu și nu, că nu-i stilul tău, că nu cadrează cu, că n-ai fi în stare, și așa mai la vale, de-o să ajungi să faci diabet de la atâta pudoare.
Deodată, chipul i se lumină. Știu, își spuse. Știu ce o să fac. Și zâmbi strâmb.
În dimineața primei zile a festivalului se trezi devreme. Dormise puțin, dar, cu toate acestea, își simțea mintea limpede. Se duse în fața oglinzii, își desfăcu cămașa și-și privi pieptul gol. Undeva, adânc, acolo trebuia să ajungă. Luă un cuțit cu lama subțire și făcu o mică incizie în stânga sus. Tresări. Durerea avea să fie vie, intensă. Ezită o clipă, apoi se hotărî. Luă un bețișor lung din bambus și-l vârî destul de anevoios prin incizie. Icni, strânse din dinți, închise ochii și rămase așa pentru o clipă. Ce dureros era! Continuă să introducă bățul tot mai adânc. Luă capătul rămas afară și-l strânse între buze. Trase adânc, ca și cum ar fi sorbit o băutură cu paiul. Ameți, se lăsă să cadă într-un fotoliu. Câteva clipe mai târziu, se ridică încet și începu să tragă bețișorul. Era plin de sânge. Îl puse pe un șervet și se îngriji de rană, se pansă, se simțea puțin mai bine, amețeala trecuse și durerea nu mai era atât de intensă. Luă bețișorul, îl șterse și-l ridică. Un lichid albăstrui, vâscos apăru în lumina clară a dimineții. Luă o picătură pe deget, era răcoros, mângâietor. Îl colectă cu o pipetă, cu grijă să nu-l irosească și puse câte o picătură pe fiecare ambalaj. Apoi, se lăsă să cadă din nou în fotoliu. Își simțea trupul golit de orice trăire. Când deschise ochii, lumina din jur îi apăru seacă, lipsită de strălucire. Se privi în oglindă. Ochii îi deveniseră albi, goliți și ei de lumină. Oftă.
Festivalul era în toi. Printre căsuțe cochete cu mărfuri vesele, suveniruri pestrițe, kitsch-uri, halva, vată pe băț, sucuri de tot soiul, turtă dulce, ciocolată de casă și alte delicatese, un stand sobru pe care se găseau câteva coșuri trecea neobservat. Se apropie un copil, luă timid o bomboană, era primul vizitator care îndrăznea, mai trecuseră câțiva cu priviri plictisite. Sunt bomboane răvășite, spuse domnul care le vindea. Copilul desfăcu grăbit ambalajul și mâncă bomboana repede, vrând parcă să-și confirme prin gust apelativul acela straniu. Mai luă una și procedă la fel. O clipă, parcă atras de ceva anume, luă hârtia, vru s-o citească, apoi o lăsă lângă stand și fugi spre alt punct de atracție. Urmară doi tineri, un el și o ea, vreau o bomboană, spuse ea cu o voce subțire, de copil răzgâiat și alese una prinsă cu o panglică violet. O desfăcu, savură bomboana, ce bună era, vru să arunce hârtia, dar se opri, uimită. Pagina scrisă o atrăgea ca un magnet. Începu să citească acolo, în fața standului, cu voce tare, i se alătură și tânărul, părea că le place ceea ce auzeau. Tânăra luă o altă bomboană, desfăcu hârtia, lăsă bomboana pe șervetul din pânză care acoperea standul și își continuă lectura. Dar nu păru deloc mulțumită. Luă o altă bomboană, o desfăcu. Abia la a cincea găsi urmarea la ceea ce citise la început. Citi cu înfrigurare și continuă să caute pagini. I se alăturară alți câțiva trecători, uimiți de ceea ce se întâmpla în fața standului. Bomboanele se desfăceau repede, urma, apoi, lectura paginilor, se treceau din mână în mână, se căuta continuarea uneia, unii aveau alte pagini, le schimbau între ei.Viermuiala stârni curiozitate și standul prinse repede viață. Vestea despre bomboanele răvășite zbură dintr-o gură în alta și căsuțele cochete fură date uitării. O mare de oameni aștepta curioasă în apropierea standului. Foile se treceau din mână în mână, se azeau exclamații, râsete, se iviră câteva lacrimi pe obraji pomădați, ochii se luminară, oamenii comunicau, se formaseră grupuri, dezbăteau, comentau, ce frumoasă poveste, ce bine erau creionate chipurile, ce personaje stranii, ce peisaje uimitoare...Standul, luat cu asalt, se pierdu în marea de voci.
O pasăre viu colorată poposi pe creanga unui mesteacăn falnic din apropiere, privi peste mulțime, își roti căpșorul pestriț. De acolo, de sus, printre copaci, căsuțele apăreau ivite parcă dintr-o lume de poveste cu zâne și căpcăuni, încremenită, pustie. Doar în mijlocul parcului, un mușuroi uman palpita, vocile răzbăteau prin pânza de frunze ca niște arpegii.
Undeva, la marginea parcului, o mogâldeață adusă de spate se opri pentru o clipă, privi în urmă cu ochi albi, zâmbi enigmatic, zornăi niște mărunțiș în buzunarul pantalonului larg și porni mai departe. Cobora seara.