S... Irena şi ciocanul... - Cornelia Georgescu

Vlad îşi luă ghiozdanul şi porni către şcoală, fără a se grăbi deloc, deşi ştia foarte bine că era important să nu întârzie la prima oră; avea teză la limba română.
Şi mai erau doar cinci minute până începeau orele. Totuşi, nu se grăbea deloc.
Învăţase sau nu prea... Mai mult superficial; nu se ostenise prea tare. O teză... Ce conta? Va lua el măcar nota de trecere. Nici n-avea nevoie de mai mult.
Iată-l ajuns şi la şcoală. Se sunase deja de intrare, iar curtea era pustie, semn că elevii intraseră deci la ore. Dar el tot nu se grăbea. Ciudat! De obicei, nu proceda astfel; era un elev sârguincios... Ce-l apucase oare tocmai acum, în această zi, când avea teza?
Se opri în dreptul uşii. Ascultă. În clasă era linişte. Era clar că profesoara intrase deja. Şi ce dacă?! Întârziase deci niţeluş. Mare scofală! Nu era nici primul, nici ultimul.
Prin urmare, îşi făcu totuşi curaj şi ciocăni la uşă, aşteptând răspunsul. Doar nu-l va trimite înapoi, acasă... Pentru că glasul profesoarei îi permise trecerea, intră în clasă.
Colegii îl priviră fugitiv. Scriau de zor. Doamna profesoară îl dojeni câtva pentru întârziere, apoi îl pofti să ia loc în bancă şi să-şi înceapă lucrarea; subiectele erau trecute pe tablă. Nu-i rămânea decât să le copieze, apoi să le rezolve.
Vlad porni agale spre locul său, de parcă n-ar fi întârziat deloc. Ce contau însă vreo zece minute? Doar aveau două ore la dispoziţie, iar dacă punea la socoteală şi pauza dintre ore, era numai bine.
Avea timp suficient să-şi termine lucrarea. Cu acest gând se aşeză în bancă. Scoase caietul de teză şi pixul, apoi îşi îndreptă privirea spre tablă şi începu să copieze subiectele:
„1. Scrieţi un text de maxim 20 de rânduri, în care să explicaţi importanţa utilizării ciocanului în activităţile umane.”
Vlad nu mai copie restul subiectelor. Îşi desprinse privirea de pe tablă. Colegii săi scriau de zor, cu înverşunare, de parcă erau conectaţi în vreo cine ştie ce reţea ciudată... Îi lăsă în pace, să-şi vadă fiecare de lucrarea sa şi privi spre caietul său. Copiase de pe tablă enunţul primului subiect. Se gândi să înceapă rezolvarea lui, apoi va copia şi restul subiectelor de pe tablă şi le va rezolva pe rând.
Subiectul părea simplu, deşi... Să scrie un text de 20 de rânduri, în care să explice importanţa utilizării ciocanului?!
Ce naiba era asta? Vreo glumă de prost gust a doamnei profesoare? Ce importanţă?!
Totuşi începu: „Ciocanul...” şi se opri încurcat aici, continuând cu fel de fel de întrebări banale în gând:
„Ciocanul?! Ce importanţă ar putea avea? E doar un obiect banal, o unealtă, cu o coadă de lemn mai lungă sau mai scurtă şi cu partea metalică dură de diferite dimensiuni, care foloseşte la a bate cuie în perete, în mobilier de lemn sau în alte locuri. Pe vremea comunismului, alături de seceră, era o stemă... Şi totuşi... Ce importanţă ar putea avea?! În 20 de rânduri? Ciocanul... Hammer... Ciudat!”
Se plictisi tot gândindu-se ce-ar putea scrie despre acest subiect şi încet, încet, fără a-şi da seama, îşi încrucişă braţele peste caietul pe care scrisese doar enunţul primului subiect, iar la rezolvare scrisese doar „Ciocanul...”, îşi aşeză uşor capul peste braţe, iar gândul îl purtă în afara clasei...
Uşa se deschisese sau poate că nu. Colegii scriau de zor, în timp ce doamna profesoară îi supraveghea de la catedră. Deşi nu se ridicase deloc din banca lui şi nici nu scria nimic, gândul îl purtă pe Vlad dincolo de uşa clasei. Ajunsese pe culoar. Aici era linişte deplină. Vru să pornească spre ieşirea din şcoală, dar cum făcu un pas, alunecă, mai-mai să cadă. Privi uimit în jos. Podeaua era albă, alunecoasă, ca şi pereţii holului lung. Îi atinse cu degetele. Ciudat, erau reci, foarte reci şi se topeau încet la atingerea lui.
Nedumerit, constată că într-adevăr, chiar erau de gheaţă, atât pereţii, cât şi podeaua. În plus, dispăruseră uşile claselor şi ferestrele, întregul hol părând a fi acum doar un soi de peşteră lungă, întunecată şi îngheţată. Ce însemna oare acest lucru? Nu putea să-şi explice! Ah, de-ar fi avut un ciocan cu care să spargă gheaţa aceea din jurul lui...
Porni încet, precaut, străduindu-se să nu alunece, să nu cadă. Înaintă astfel destul de mult, până ce ajunse în dreptul locului unde ştia că ar fi trebuit să se afle secretariatul, cancelaria şi biroul directorului. Nu zărea nici uşi, nici ferestre, totuşi, de undeva era lumină; o lumină slabă, blajină, a cărei provenienţă nu şi-o putea explica, nezărind prin apropiere nici o sursă de iluminare.
Părăsi holul lung şi se îndreptă spre cancelaria profesorilor. Dar se opri încurcat. Nici urmă de aşa ceva! Aici nu mai era deloc gheaţă, însă înaintea lui se întindea un eleşteu imens, căruia nu-i putea zări capetele. El se oprise pe mal. Nu existau uşi, ferestre, altceva care să-i amintească faptul că s-ar mai afla încă în clădirea şcolii. Totuşi, în loc de obişnuitul cer, deasupra părea a fi un tavan alb, suspendat cumva bizar, în neant. Din ce în ce mai straniu!
Mai ales că, privind spre apa neobişnuit de limpede, zări, în loc de peştişori vioi, o multitudine de fete, deosebit de frumoase, cu plete lungi, ce înotau delicat, cu mişcări unduitoare, în apropierea lui. Erau blonde, brunete, şatene, roşcate... Privind cu mai multă atenţie, distinse în apa aceea limpede că trupul li se continua cu cozi de peşte, ceea ce le oferea un plus de farmec. Iar ca şi cum toate acestea n-ar fi fost de ajuns, acele fiinţe încântătoare începură să cânte duios, cu glasuri ca de zâne...
„Nereide... Fiice ale zeului mărilor Nereu şi ale soţiei acestuia, zeiţa Doris, ea însăşi fiica zeului primordial Oceanos...” îşi aminti Vlad ceea ce citise de curând despre asemenea fiinţe. Chiar aveau chipuri şi glasuri divine, de zeităţi... Din câte-şi amintea el, marinarii le numeau sirene, iar cei ce le zăreau şi mai ales le auzeau cântând, nu mai reveneau în lumea noastră... Legende... Frumoase... Oare doar atât?! Era ceva real în ele? Vlad nu-şi dădea seama!
În acel moment, nu ştia decât că erau nişte creaturi deosebit de frumoase, greu de descris în cuvinte şi el avea nesperata ocazie de a le vedea de aproape, cu ochii lui...
De el se apropie una dintre sirene, şatenă, cu ochii căprui, suplă, fină... Divină!
Cânta duios, iar la un moment dat, lui Vlad i se păru că aude îndemnul: „Hai! Vino cu mine! Curaj! Urmează-mă! Haide, Vlăduţ!”
Privi cu mai multă atenţie spre cea din imediata lui apropiere. Nu! Nu i se părea deloc! Chiar lui i se adresa acea zână a mărilor, zeiţă, sirenă, nereidă sau ce-o fi fost... Şi chiar asta spunea şoptit, cu glasul ei melodios, de zeitate.
S-o urmeze sau nu?! Unde?! Şi de ce?! Conta oare?! Mult mai bine şi interesant decât să scrie 20 de rânduri despre importanţa utilizării ciocanului la teza de la limba română.
Se aplecă uşor şi încercă apa cu degetul. Nu era deloc rece. În plus, în mod ciudat, nici măcar umedă, de parcă n-ar fi fost totuşi apă. Se ridică. Nehotărât, încercă să facă un pas. Glasul divin îl îndemna în continuare: „Hai cu mine! Vino! Urmează-mă în lumea mea! Nu te teme!”
S-o urmeze?! De ce nu?! Fie ce-o fi! Ce avea de pierdut? Teza la română? 20 de rânduri despre importanţa utilizării ciocanului? Hm... Dă-o încolo de teză!
Intră în apa aceea limpede; mai întâi cu un picior, apoi cu celălalt; un pas, doi...
Intrase deja până la glezne, dar apa nu-i invada deloc adidaşii din picioare şi nici nu-i uda pantalonii, câtuşi de puţin. Se simţea doar înviorat, încercându-l o senzaţie puternică, plăcută, de parcă apa aceea i-ar fi purificat brusc, în întregime, sufletul. Continuă să înainteze încet, dar sigur, spre cea care-l chema la ea. Intrase deja până la genunchi, apoi până la brâu, până în dreptul umerilor. Percepea în mod plăcut mişcările uşoare ale apei, unduitoare, dar nici hainele, nici pielea nu i se udau deloc, câtuşi de puţin.
Ajunsese în dreptul sirenei respective. Pe neaşteptate, aceasta îl prinse de mână.
Acea atingere, a unei creaturi atât de delicate fu mai mult decât doar plăcută, mai presus de orice... Vlad îşi ţinu răsuflarea de emoţie şi de abia reuşi să articuleze câteva cuvinte şoptite:
- Ci-ci... Cine eşti?
- Sunt oricine vrei tu să fiu...
- Cumva... O nereidă?
- Şi aşa, dacă vrei tu...
- Lămureşte-mă! Eşti o sirenă?
- Repet, orice doreşti...
- Nu pricep... Ce vrei de la mine?
- Urmează-mă! Vino cu mine!
- Unde?
- Oriunde...
- Şi de ce? De ce te-aş urma?
- Vei vedea...
- Ce voi vedea?
- Nu mai tot pune astfel de întrebări banale şi inutile! Tu doar vino cu mine! Hai! Urmează-mă! Vino! Nu vei regreta!
Vlad ezită dacă s-o urmeze sau nu, făcu nehotărât un singur pas, dar se opri brusc, zicând categoric:
- Nu!
- Cum adic㠄nu”?
- Nu merg nicăieri cu tine!
- Cum să nu mergi?!
- Nu eşti reală! Eşti o iluzie, o nălucă, o amăgire; nu exişti de fapt...
- Cum să nu exist?! Ai privilegiul de a mă vedea şi nu crezi în existenţa mea?
- Nu! Nu cred! Nu cred nimic...
- Sunt lângă tine, atât de aproape...
- Nu! Nu eşti! Eşti doar o idee, o părere... Un vis, o nălucire, o închipuire... înşiră Vlad grăbit.
- Nu-i adevărat! Hai cu mine şi-ţi voi dovedi că te înşeli. Vei vedea...
- Nu înţeleg... De ce insişti să te urmez?
- Am motivele mele. Îţi voi explica în momentul în care vom ajunge...
- Unde?
- Acolo unde trebuie...
- Nu! Nu merg nicăieri!
- Nu mai poţi da înapoi! E prea târziu pentru tine!
- Târziu?! Cum adică?!
Sirena îl trăgea de mână. Vlad se opuse înaintării. Apa deja îi trecuse de bărbie, dar tot nu-l udase deloc. El însă nu mai dorea deloc s-o urmeze pe sirena cu glas ademenitor, trup divin şi chip angelic. Dorea să se întoarcă la mal. Cum să procedeze însă? Cum să se împotrivească? Cum să evite ca apa să nu-i treacă peste cap? Încercă să se opună, însă era foarte greu. În ciuda aspectului ei delicat, sirena era foarte puternică, nu fragilă, firavă, plăpândă, cum părea. Băiatului îi năvăliră în minte cuvinte fără sens: „Mitologie antică greacă şi romană... Ulisse, Iliada, Odiseea, Nereide, Nereu, Triton, Poseidon, Neptun, marinari, sirene... Sirena... Sirena...”
- S... s-s-s... Irena! Irena! strigă el clar, tare, într-un târziu, când apa era cât pe ce să-i treacă peste gură şi se trase un pas, doi înapoi.
- Cine-i Irena? întrebă sirena.
- Prietena mea, Irena. Vreau să mă întorc acum la ea.
- Mă tem că nu vei putea. E prea târziu...
- Ba nu-i deloc prea târziu! Ce tot îi dai zor cu chestia asta? Plec chiar acum!
Vlad mai reuşi doi-trei paşi înapoi, deşi sirena îl tot trăgea spre ea. Încet, încet, ajunse în zona unde apa-i venea pân’ la brâu. Sirena schimbă tactica, rostind cu glas rugător:
- Nu te mai prosti! Vino cu mine! Nu vei regreta deloc!
- Nu merg nicăieri cu tine! Vreau să mă întorc la Irena chiar acum! Ea e reală; tu eşti doar o iluzie, o amăgire...
- Nu-i adevărat! se împotrivi sirena. Sunt pe cât se poate de reală.
- Nu zău?! Şi atunci ce-i în neregulă cu apa asta? Nu mă udă deloc!
- Nu-i nimic în neregulă. E aşa cum ar trebui să fie.
- Cum să nu?! Şi faptul că încă ne aflăm în clădirea şcolii cum îl mai explici?
- În clădirea şcolii?! Aşa crezi?
- Nu cred! Aşa este!
- Mai gândeşte-te!
- Eşti prea ciudată. Şi prea frumoasă pentru a fi o făptură reală. Prefer să mă întorc la mal, până când într-adevăr nu va fi prea târziu, zise Vlad şi izbuti să mai păşească vreo câţiva paşi îndărăt, spre mal.
Sirena mai slăbise din strânsoare, dar se străduia să nu-i dea drumul. Insistă cu glas mieros, poate pentru ultima oară:
- Haide, Vlad! Nu fi prostuţ! Ai ocazia unică de a păşi într-un tărâm fermecat şi tu ce faci? Îi dai cu piciorul? De ce eşti îndărătnic?
- Fermecat?! Nu cred în aşa ceva! Un astfel de loc nu poate exista, nici măcar în vis! Nu poate fi real! Astea-s basme, numai bune de adormit copiii mici. Ori, eu cred că am depăşit de mult faza asta. Aşa că lasă-mă-n pace! Dă-mi drumul! Vreau să plec! Să mă întorc în lumea mea, cea reală!
- Eşti tare prostuţ! zise sirena, încercând să-l tragă spre ea. Când îţi vei da seama ce ai ratat, numai datorită nesăbuinţei tale, vei regreta! Dar va fi prea târziu!
- Nu, nu voi regreta deloc! Nimic! zise hotărât băiatul, în timp ce se gândi: „Dac-aş avea un ciocan la îndemână, aş scăpa rapid de sirena asta cicălitoare, cu o singură lovitură...”
Totuşi, reuşi în cele din urmă să scape, smucindu-se brusc, ceva mai tare.
În acel moment, apa iazului se transformă într-o mlaştină oribilă, urât mirositoare. Privind o clipă îndărăt, nici urmă de vreo sirenă. Zări însă o mână slabă, uscăţivă, cu degete noduroase, întinzându-se după el, iar din mlaştină îşi ridică spre el capul o fiinţă îngrozitoare, cu un chip hâd, cum nu mai văzuse până atunci. „Ce să fie asta? Asta-i sirena de mai înainte?” se sperie băiatul şi porni în fugă către mal, străduindu-se să nu fie ajuns de acea creatură oribilă.
Temător, se întrebă în gând de ce oare sirena aceea neasemuit de frumoasă se transformase brusc într-un fel de muma-pădurii, teribil de urâtă. Dar acea fiinţă nu mai putea înainta spre el, apa sau mlaştina fiind prea puţin adâncă în acel loc.
Prin urmare, din câţiva paşi făcuţi îndărăt în mare grabă, Vlad ajunse în sfârşit la mal. Reuşise! Scăpase! Blugii nu i se murdăriseră deloc din cauza mlaştinii şi nici nu i se udaseră.
Temător, privi din nou în urma sa. Însă nu mai exista nimic, nici iaz, nici sirene, nici mlaştină, nici acea creatură dezgustătoare din final. Acum era un câmp înflorit, pe care zburdau voioase fetiţe drăgălaşe, cu aripioare şi rochiţe albe, culegând floricele, iar deasupra se întinsese un splendid curcubeu. Băiatul nu-şi dădea seama ce-ar putea însemna toate acestea, însă n-avea de gând să se mai întoarcă spre acel loc, oricât de ademenitor ar fi părut el. Era hotărât să plece de acolo. Înainte însă, se gândi: „Ce frumos! Parcă ar semăna cu Câmpiile Elizee, Raiul din mitologia antică greacă...”
Cum însă decisese să plece fără a mai sta pe gânduri, aşa şi procedă. În acest scop, nu mai privi deloc în urmă. Se îndreptă numaidecât spre holul care ducea către clasa lui.
Aici însă, nu mai era peştera îngheţată; dispăruse, fiind înlocuită de altă privelişte.
În mijloc era o fâşie îngustă de teren pietros, denivelat, mărginit de şanţuri adânci, lunguieţe, prin care se scurgea lavă fierbinte, fumegândă, înălţându-se din când în când flăcări până aproape de nivelul potecii înguste. „Locul ăsta seamănă cu Tartarul, Infernul din mitologia antică, împărăţia zeului grec Hades, Pluto la romani...” gândi Vlad şi porni precaut în direcţia în care ştia că ar trebui să fie clasa lui.
Totuşi, din curiozitate, mai aruncă o ultimă privire spre locul pe care de abia-l părăsise. Ciudat! Zări sala şcolii, cu uşile cancelariei, ale secretariatului; nimic din cele anterioare.
Dar nu se întoarse într-acolo, continuând drumul pe care pornise, având grijă să nu se împiedice, sau să se dezechilibreze din cine ştie ce motiv şi să cadă în lava fierbinte care se scurgea dedesubt. „Irena... De abia aştept să te revăd!” se gândi el.
În sfârşit! Ajunse la capătul drumului, iar coşmarul se sfârşi brusc! Dispăruse fâşia îngustă şi şanţurile cu lavă şi iată holul binecunoscut al şcolii, cu ferestre mari, înalte, luminoase şi uşile claselor.
Răsuflă uşurat şi reintră în clasa lui. Teza la limba română... „Importanţa utilizării ciocanului, în 20 de rânduri...”
- Vlad! Vlad... Trezeşte-te! auzi glasul profesoarei de română; deschise năuc ochii, iar doamna profesoară continua să-l certe: S-au sfârşit ambele ore, iar tu ai dormit mereu! Ce ai făcut acasă? Nu te-ai odihnit deloc? Ai venit la şcoală ca să dormi la ore? N-ai scris nimic în teză! Şi sper că ştii care va fi nota ta! Ai punctul care se acordă din oficiu asigurat, în rest... Ce-aş putea oare adăuga? Ai scris doar „Ciocanul...” şi atât. Păcat! Erai un elev bun. Ce-ai păţit oare?!
Tăcu ruşinat, neştiind ce să-i spună doamnei profesoare. Ce să-i răspundă? Îşi lăsă privirea în jos. Văzu totuşi cum doamna profesoară închise caietul lui şi-l luă de pe bancă. Ce ciudat! Într-adevăr doar atât scrisese: „Ciocanul...” şi copiase enunţul primului subiect de pe tablă. Oare ce se întâmplase cu el? Ştia destul de bine, nu era prost. Ar fi putut rezolva totul, măcar de nota 8 sau chiar 9. Dar aşa... 1 în teza la română? Cum să le spună aşa ceva părinţilor, acasă? Şi cum să le explice ce se petrecuse de fapt, când nici el nu ştia prea bine, nu-şi dădea seama... Nu era deloc obosit, se odihnise suficient.
„Ciocanul...” 1... Poate că ciocanul semăna cu un 1. Ce frumos! Luase deci „un ciocan” la teză la română. Bine că totuşi avea note mari, peste 8 şi nu rămânea corigent, nici pe semestrul II. Totuşi, 1 în teză?! La română?! Un elev ca el? Nu era unul mediocru, ca să aibă astfel de „rezultate” la învăţătură.
Doamna profesoară terminase de strâns toate caietele şi părăsise deja clasa.
Colegii nu-l cicăliră cu întrebări incomode şi nici nu făcură haz pe seama lui, pe motiv că adormise la ore. În schimb, hotărâră să plece acasă, să nu mai rămână şi la următoarele ore, fără a se învoi de la profesori sau de la doamna dirigintă, deşi nu erau deloc nişte ore de neglijat; ar fi urmat matematică, biologie, geografie, fizică, chimie...
Dar Vlad nu se opuse! Se alie tacit cu colegii săi. Îşi luă deci ghiozdanul şi porni îngândurat spre casă.
Pe drum se întâlni cu prietena lui, Irena. Cum?! Şi ea chiulea de la ore?! Pleca acasă? Ciudat! O ştia o elevă sârguincioasă. Parcă n-avea obiceiul ăsta... O ajunse din urmă.
- Salut, Irena! surâse băiatul voios, realizând parcă în acel moment că, dacă în timpul orelor de română, gândul nu l-ar fi purtat la prietena lui, poate ar fi urmat-o pe acea sirenă în lumea ei acvatică fermecată, în care aceasta dorea să-l conducă şi ar fi rămas veşnic acolo, adică n-ar mai fi reuşit să se trezească, să revină în lumea noastră, cea reală; poate că în final ar fi ajuns fie în Câmpiile Elizee, adică Raiul din mitologia antică, fie în Tartar, Infernul, care-l aşteptau parcă...
- Vlad... Ce-i cu tine? Pari cam abătut, remarcă Irena.
- Păi... Tocmai am avut teza la română.
- Ştiu. Ce-ai făcut?
- Nimic.
- Cum adică?
- N-am scris decât „Ciocanul...” şi atât.
- „Ciocanul...”?! păru uimită fata.
- Da. Despre asta trebuia să scriem la primul subiect, care era cam aşa: „Scrieţi un text de maxim 20 de rânduri, în care să explicaţi importanţa utilizării ciocanului.” Am copiat enunţul de pe tablă, am început rezolvarea lui şi m-am blocat. Nu ştiu ce s-a petrecut cu mine! Iar restul subiectelor nici măcar nu le-am mai văzut. În plus, doamna profesoară m-a asigurat că 1 e al meu în teză, adică un „ciocan” la română... Ce frumos!
- 1?! surâse Irena, apoi adăugă: Lasă, nu-i nici o pagubă! Ai scăpat de orice ciocan.
- Cum adică? Păi, eu ce-o să le spun părinţilor mei? Chiar dacă nu voi rămâne corigent la română, cum o să le explic acest rezultat la teză?
- Nu va fi nevoie să le explici nimic.
- Nu înţeleg...
- N-ai aflat ultimele noutăţi?
- Nu... Care?
- Datorită unor nemulţumiri, care nu s-au putut rezolva deloc altfel, profesorii au îngheţat anul şcolar.
- Cum?! se miră Vlad. Tocmai acum, când mai era puţin şi se încheia anul?
- Da... Luăm deci vacanţa de vară puţin mai devreme anul ăsta.
- Păi... Şi noi? Cum rămâne? O să repetăm toţi întreg anul, de parcă am fi rămas repetenţi?
- Nu ştiu. Probabil că nu. Ar fi păcat. Cine ştie? Dacă se vor rezolva neînţelegerile, probabil vom fi rechemaţi la şcoală în timpul vacanţei sau ni se va încheia situaţia la începutul anului şcolar următor. Vom fi anunţaţi.
- Zău?!
- Serios! întări Irena.
- Ah, de aia plecai tu mai devreme acasă, de la ore?
- Da. Altfel cum?!
- Aha... păru a se mai dezmetici cât de cât băiatul.
- Oricum, ai noroc! 1 al tău va fi... un ciocan îngheţat!
- Îngheţat?! murmură băiatul îngândurat. Asta ar mai explica peştera aceea îngheţată, dar ce era cu iazul fermecat, sirena, mlaştina, câmpul înflorit, îngeraşii, lava, restul...
- Vorbeşti ciudat! aprecie nedumerită fata. Ce peşteră, ce iaz, ce sirene?
- Ah, nimic... Lasă, îţi explic altădată.
- Bine. Cum vrei... Ce-o să faci în vacanţa asta?
- Nu ştiu. Nu m-am gândit încă. A sosit mai devreme. Eu n-am planificat nimic. Dar tu?
- Nici eu nu ştiu nimic sigur. Nu încă. Deocamdată, stau pe acasă... Să vedem, poate se răzgândesc profesorii şi... „dezgheaţ㔠în ultimul moment anul şcolar, să ne încheie situaţia la învăţătură.
- Ar fi bine... Deşi în cazul ăsta, poate mi-ar „dezgheţa” şi mie 1 din teza la română.
- Nu cred că ţi l-ar „dezgheţa”. Ziua de azi nu era valabilă, ar fi trebuit să fie deja „îngheţată”. Probabil că aţi da din nou teza, cu alte subiecte, nu cu aceleaşi. Deci, sigur, fără ciocan!
- Mi-ar conveni mie. Aş scăpa de... orice ciocan. Atunci... Ne mai vedem noi! Păstrăm legătura. Poate te sun mai târziu, sau îţi dau un beep.
- Desigur. Pa, Vlad.
- Pa, zise băiatul şi-şi continuă tăcut drumul spre casă, cu ghiozdanul în spate.
Nu mai avea mult până să ajungă. Tocmai când să intre în blocul lui, unde-şi avea apartamentul, neatent, se împiedică de ceva, un obiect solid. Privi nedumerit în jos şi se aplecă să-l ridice. Ciudat! Era un... ciocan!