Povestea lui moş Vlad Ursu - Aurel Oancea

— Eram copil pe vremea aia, începu bătrânul să povestească. Când am auzit prima dată povestea asta, aveam vreo şapte sau opt ani. Pe urmă am tot auzit-o, de mai multe ori, cu mici schimbări, dar ştii şi dumneata cum e, când o poveste umblă din gură în gură: fiecare o mai înfloreşte pe unde poate sau, dacă e călcat pe cap, mai şi uită câte ceva din ea.

Tot câmpul care azi este al gospodăriei a fost înainte al oamenilor, dar şi mai înainte era moşia unui boier grec, Ianachis. Un venetic Ianachis ăsta, care a venit din Grecia lui să-l moştenească pe moşu-său Vasili, care nu avea copii şi murise la nouă’ş opt de ani. Când a ajuns aici şi a luat conacul boieresc în stăpânire, avea nevasta borţoasă, o grecoaică frumoasă, care nu ştia nici o buche româneşte. Grecoaica i-a făcut o fată, la care i-au pus numele Stela.

Ianachis începuse a se da la muierile oamenilor care îi lucrau pământul şi, poate nu-ţi vine să crezi, da’ nimeni nu i-a zis şi nu i-a făcut nimic. Doar dacă vreo muiere făcea gălăgie, grecul îi închidea repede pliscul cu o pungă de galbeni şi-şi vedea mai departe de năravul lui.

Cucoana, care ştia de isprăvile boierului, se avea bine şi ea cu unul din oamenii de la curte, aşa ziceau oamenii. Auzind de asta, Ianachis ar fi stâlcit-o în bătaie şi pe urmă ar fi atârnat-o în ştreang. Dar tata-mare al meu, care ştiuse bine ce era la casa boierească, zicea că femeia a murit de oftică. Ianachis nici nu a aşteptat să se răcească bine moarta în groapă, că şi-a şi adus nevastă tânără de la Târgovişte, o munteancă focoasă, cu care a trăit trei ani. Asta nu i-a dat nici un copil, că era stearpă, da-şi făcea de cap cu oricine din sat, de la argaţi până la oameni mai înstăriţi. A răbdat el grecul cât a răbdat, până când, într-o zi, i-a făcut muierii catrafusele, a suit-o în căruţă şi a trimis-o plocon lu’ tat’su la Târgovişte, cu tot cu boccea. Nu s-a mai însurat decât după ce i s-a făcut fata mare. Până atunci, se înfrupta din bucăţica altora.

Stela, care semăna cu tat’su, bucăţică ruptă – uitasem să-ţi spun că ăsta era urât ca foamea – nu prea avea candidaţi şi puţinii flăcăi care se învârteau pe lângă ea erau luaţi la trei-păzeşte de oamenii boierului, fiincă erau săraci. Toată lumea ştia că Ianachis avea pregătit un grec de-al lor, cu care avea de gând să o mărite şi să o trimită să stea cu el în Grecia, iar el, boierul, să rămână la moşie şi să se însoare din nou. Numai că Stela a rămas borţoasă şi n-a vrut să spună cu cine şi aşa i-a stricat planurile lui tat’su. Degeaba a luat-o el cu frumosul, a strigat la ea, a bătut-o, să spună cine e tatăl copilului, că n-a scos nimic de la ea. O dată a bătut-o atât de crunt, că săraca fată a lepădat şi, până seara, a murit. Doctori de la oraş, jandari, procurori pe capul lui Ianachis, că lumea zicea că el ar fi lăsat-o pe fi-sa borţoasă şi de aia ar fi omorât-o. În fine, n-a păţit nimic, banu’ vorbea şi atunci ca şi acu’.

Nici după ce i-a murit fata, Ianachis nu s-a astâmpărat şi a pus oameni de-ai lui, chipurile, să afle cine se legase de ea. N-a ştiut nimeni dacă ăia au aflat sau nu ceva, dar un băiat care avea grijă de roata de udat grădina a fost găsit mort în colibă şi toţi şuşoteau că oamenii boierului l-ar fi aranjat. Cine oare mai ştie acum cât era adevărat şi cât era scorneală?

Aici, moş Vlad se opri, se căută prin buzunarele flanelei, după tabachere, o găsi, o deschise, îşi scoase tacticos o ţigară, o aprinse, pufăi de două ori şi, arătând spre păhăruţele pline cu ţuică, mă întrebă:

— Ce zici, mai luăm un rând?

După ce am dat peste cap păhăruţele oleacă mai mari ca degetarele, moş Vlad a strigat un „hea!“, şi-a şters gura cu dosul palmei, şi-a mângâiat mustaţa, a mai pufăit din ţigara care era aproape gata să se stingă şi, înainte de a relua firul povestirii, îmi zise:

— Să nu mai vii niciodată cu ţigări de-astea la mine. Astea-s pentru domnişoare şi pentru fătălăi, nu pentru bărbaţi. Şi, cum îţi spuneam, boierul s-a însurat din nou. Era în vorbă cu fata altui boier, unul dintr-un sat dinspre Brăila. Olivia o chema şi era mai mare ca Stela cu un an sau doi. Se cunoştea ea mai demult cu un băiat de pe-aci, care era învăţător. Îmi pare că fuseseră colegi de şcoală. Moartea Stelei a amânat cererea boierului de a se însura cu Olivia şi, în estimp, Olivia se întâlnea cu băiatu’ ăsta. Nu ştiu prea multe aici, tot ce ştiu e că până la urmă Ianachis a luat-o de nevastă şi au trăit bine vreo cinci ani – doar, slavă Domnului, aveau din ce – şi au avut şi un copil.

Numa’ că aici şi-a vârât dracul coada: boierul avea un prieten negustor, care, de multe ori, mânea la conac peste noapte. Nu ştiu cum a reuşit ăsta s-o facă pe nevasta boierului să-şi piardă capul, i-a sucit minţile şi ea s-a dat în dragoste cu el. Un binevoitor, că şi p-atunci erau dintr-ăştia, i-a spus boierului ce şi cum şi boierul a zis doar atât: „Bine“.

Într-o dimineaţă, când negustorul trebuia să plece la oraş, boierul s-a sculat şi el, a chemat un argat şi l-a pus să înhame caii la trăsură, ca să-l ducă pe negustor până la gară. Cine ştie ce-o fi fost în mintea boierului, că a luat şi copilul cu el şi argatul a rămas acasă. În lada de la trăsură se zicea că Ianachis avea o puşcă de vânătoare.

Boierul nu s-a mai întors acasă cu copilul nici a doua zi şi nici a treia. Abia într-a patra zi, argaţii l-au găsit pe el şi pe copil înnecaţi în apa Buzăului. Caii şi trăsura nu le-a mai găsit nimeni.

Cucoana Olivia, vădana boierului, a ţinut doliu un an de zile şi a stat retrasă. De toate treburile moşiei şi ale conacului se ocupa unul Stoian, om serios de la curte. Când şi când mai venea şi tatăl cucoanei. După un an de doliu, muierii i s-a făcut iar de bărbat. De, era tânără şi stătută! L-a chemat la ea pe învăţătoraş şi i-a cerut să ia de la cap legătura lor. Cu toate că avea de gând să se însoare cu o fată de oameni gospodari din sat, una Ilinca, băiatul tot o mai iubea pe Olivia, prima lui dragoste, şi se ducea des pe la ea, de vorbea tot satul de ei. Îl trăgea aţa, săracul! Numa’ că şi acum şi-a băgat dracul coada: a apărut iar negustorul, prietenul lui Ianachis şi ibovnicul cucoanei. Cum a apărut, s-a şi instalat la conac şi o făcea pe stăpânul. Îi împuşca cucoanei nişte bătute cu strigături, de se auzea în tot satul şi-i scotea mereu ochii că nu a fost cinstită.

Într-o seară, amândoi, el şi cucoana, l-au atras pe învăţătoraş la conac şi l-au omorît. Pe urmă, noaptea, l-au târât până la fântâna seacă.

— Am mai auzit vorbindu-se de fântâna seacă. Ce e cu locul ăsta? am întrebat.

— Fântâna seacă era o groapă adâncă, pe pământul care era al unuia Neagu. Neagu ăsta a rămas cunoscut pînă în ziua de azi, numa’ fi’n’că a vrut să facă o fântână în plin câmp şi oamenii tocmiţi de el au tot săpat, dar nu au dat de apă şi au renunţat. Acolo erau aruncate pe urmă animalele moarte din sat şi se zicea că şi oameni care dispăreau. După colectivizare, ăştia au scos mortăciunile de acolo – nu a mai contat că erau oameni sau animale – şi le-au dus departe, la un crematoriu şi groapa au astupat-o de nu se mai ştie exact unde a fost.

După ce l-au dus pe mort acolo, Olivia a încărunţit pe loc şi a dat în nebuneală. De atunci, umbla ca o arătare prin porumburi, prin vii şi prin pădure, urla şi juca de parcă era una din cele trei iele, de se speria lumea de ea. Nu a ştiut nimeni când a murit, da’ şi acum, câteodată, când bate vântul, de la conac se aude un văietat. Cred că e nebuna, care bântuie conacul şi-i sperie pe tovarăşii de acolo.

— Care tovarăşi, moş Vlad?, am întrebat surprins, crezând că moşul s-a îmbătat şi vorbea în dodii.

— Conacul mai este şi acum, domnule dragă, mă lămuri el. Când au ajuns comuniştii la putere, curtea şi toate acareturile le-a luat statul şi a făcut acolo un gheaseu. După colectivizare, în conac au făcut sediul gospodăriei colective.

Moşul scoase din nou tabacherea din buzunarul flanelei, o deschise, luă o ţigară, îi rupse filtrul, o aprinse, pufăi, trase două fumuri din ea şi o scuipă pe jos, exclamând cu ciudă:

— Astea-s ţigări, domnule? Nu simţi nimic din ele! Mă scuzi un pic, mă duc să-mi aduc de-ale mele.

Se întoarse cu o ţigară groasă ca un trabuc, făcută din tăieţei de tutun şi margine de ziar. După ce şi-a aprins-o şi a pufăit o dată, ţigara a făcut flacără, arzând aproape pe jumătate. Moşul turnă în pahare, îl luă pe al său, îl ciocni de al meu şi-l dădu peste cap. Scoase alt „hea!“, aşteptă să-mi beau şi eu „porţia“ şi se arătă dornic să reia firul povestirii:

— Unde zici că am rămas?

— Spuneai de Olivia, că-i speria pe tovarăşii de la sediul ceapeului...

— După aia au dispărut amândoi, ea şi negustorul ei, şi nimeni n-a mai aflat de soarta lor decât după mulţi ani. Pe ea cică ar fi găsit-o nişte mocani moartă într-o casă dintr-o pădure tocma’ de la poalele muntelui, iar el a fost încarcerat, dar pe urmă, nu ştie nimeni de ce, a fost achitat.

Negustorul ăsta – s-a aflat pe urmă de el, că vorbea toată lumea – cică ar fi fost mare podoabă la viaţa lui. Îl dăduse tat’su la carte p’în Franţa şi lui numa’ la carte nu i-a stat capul. S-a lăsat de carte şi s-a oploşit pe lângă o boieroaică de p-acolo, una care-i putea fi mamă. Cică aia îl ţinea ca pe palme şi voia să se mărite cu el. Dar, pesemne de prea mult bine ce căzuse peste capul lui, tânărul pezevenghi s-a apucat de prostii. S-a legat de amanta unui ofiţer şi, dacă nu fugea din Franţa, acolo îi putrezeau oasele. A lăsat şi babă, şi însurătoare, şi tot, şi a venit în ţară, dar nu la tat’su, că ăla nu-l mai primea, ci la Buzău. Acolo l-a cunoscut pe Ianachis.

După ce i-au dat drumul de la ţuhaus, negustorul n-a mai avut norocul să trăiască, fin’că ofiţerul venise taman din Franţa, iexpre să-l caute pe el. Din oameni în oameni, din vorbă în vorbă, ăla a dat de el, i-a împlântat un pumnal în inimă şi s-a predat. Cam asta-i povestea cu Olivia şi ibovnicul ei – aşa am cumpărat-o, aşa ţi-o vând, încheie moş Vlad şi mai turnă în pahare.

— Moş Vlade, zisei, aş avea câteva întrebări.

— Zi-i, taică. Dacă ştiu răspunde, ţi-oi răspunde bucuros.

— Ştii cumva cum îl chema pe negustor?

Moşul stătu un pic pe gânduri şi ridică din umeri.

— Mă taică, un nume o fi avut el, da’ iacă, nu ştiu cum l-a chemat.

— Dar nici pe prietenul Oliviei nu ştii cum îl chema?

— Pe învăţător? Da, pe ăsta îl chema Gheorghe.

— Şi copilul Oliviei era fată sau băiat şi cum se numea?

— Iaca, nu ştiu precis ce nume avea, ştiam, dar am uitat. Era fată.

— Poate Luiza? întrebai, sperând să-i stimulez memoria bătrânului.

După ce se gândi iar, păru să-şi amintească:

— Ba nu, parcă altfel… Eee… liza!?… Da, da, Eliza!

            — Bunicul matale, care cunoştea bine ce era la curtea boierului…

— Ba a cucoanei, mă corectă el.

— Mă rog, a cucoanei sau a cui a fost stăpânul după moartea ei…

— Toată moşia a luat-o statul şi o mânăstire.

— Pe bunicul matale îl chema Ionică şi…

— Tata mare era la grajdurile de cai şi se chema Ioniţă, nu Ionică.

— Şi cei doi bărbaţi, învăţătorul şi negustorul, semănau unul cu altul într-atât încât puteau să fie confundaţi? Nu cumva, când a murit unul din ei, a fost confundat cu celălalt?

Moşul mă privi, mângâindu-şi mustăţile mari.

— Matale ai mai auzit povestea asta undeva şi poate cine ţi-a spus-o a spus şi el după cum o fi auzit-o. Da’ tata-mare i-a cunoscut bine pe boier, pe Olivia şi pe învăţător şi nu ţin minte să fi spus vreodată ceva de asemănarea ălor doi. Hai să mai trăim, zise şi ridică paharul.

— Noroc bun să dea Dumnezeu, moş Vlade. Mai am să te întreb ceva şi pe urmă plec şi eu.

După ce făcu din nou „hea!“ şi puse paharul jos, moşul, care începuse a se chercheli, se ridică şi-mi zise:

— Mă scuzi un pic, mă duc până într-un loc.

Povestea bătrânului semăna mult cu cea din visul lui Laurenţiu, dar avea şi deosebiri. Că povestea s-a petrecut aevea, este neîndoielnic, dar care să fi fost adevăratul ei final? Până la urmă, cine a fost omorât, Victor sau Gheorghe? Care din ei era, în vis, Laurenţiu?

După ce moşul a revenit, cu nasturii de la pantaloni încheiaţi anapoda şi cu ţigara lui, făcută din tăieţei de tutun şi margine de ziar, în colţul gurii şi s-a aşezat, l-am întrebat:

— Matale spui că erai copil când ai auzit povestea. Ai mai prins în viaţă pe cineva dintre cei de atunci?

— Da, pe Ilinca, fata cu care trebuia să se însoare învăţătorul. Am văzut-o o singură dată, când a venit în sat şi a stat câteva zile pe la neamuri. Frumoasă femeie, domnule! Era bătrână tare, da’ tot frumoasă!

— Şi Ilinca asta a avut copii?

Fu rândul moşului să creadă că am luat-o razna:

— Hă! Cum să aibă copii, domnule, dacă era măicuţă?

Am rămas fără de glas. Oare va trebui să mă opresc aici cu căutările? Laurenţiu ar fi trebuit să vină şi el cu mine, nu să arunce piatra în baltă ca nebunu’ şi eu, pe post de „înţelept“, să mă lupt să o scot. Pe undeva însă îl înţeleg, el vrea să scape odată de povestea asta şi să intre în rând cu lumea. Mai rămâne să găsesc şi pe altcineva care să-mi spună ceva, fie şi chiar să-mi spună din nou povestea lui moş Vlad Ursu.

I-am mulţumit bătrânului de trataţie şi pentru poveste şi, după ce i-am promis că de Crăciun voi veni cu soţia şi cu fetiţa să-l colind, l-am mai sâcâit cu o întrebare:

— Cine crezi matale că mi-ar putea spune încă o dată această poveste? Poate ar şti ceva în plus.

            — Era o femeie, la capătul satului, dar e plecată la băiatul ei, la Câmpina. I-a vândut coşmelia şi a luat-o cu el, să o caute pe la doctori. Ea ţi-ar spune şi mai multe, că are op’ze’ şi şapte pe op’ze’ şi opt de ani şi i-a prins pe mai mulţi de atunci în viaţă. Dar să ştii, pe cucoană şi pe ăilalţi nu i-a prins nici ea.

După ce am făcut rost de adresa bătrânei şi de numărul de telefon al fiului ei, de la o femeie care îi fusese vecină, am plecat spre Câmpina.