Părintele Viorel Popa de la Topraisar - Constanța - roryta

În clipa în care a început să cânte ”Nu cei sănătoși au nevoie de doctor, ci cei bolnavi...” am simțit un val, o energie invizibilă, ondulatorie, care a pornit din însăși ființa lui, din el, din pieptul său, s-a propagat ca o sinusoidă pe patrafirul roșu, întins peste capetele credincioșilor care stăteau în genunchi sau aplecați, apoi a venit ca un fulger prin degetul meu mare ce atingea acest patrafir, prin mâna mea întinsă care stătea agățată în aer, peste aceleași capete ale acelorași credincioși, a intrat prin brațul meu, a străbătut pieptul prin partea dreaptă pe deasupra și din dreptul sternului, a parcurs o jumătate din sânul stâng și s-a înfipt drept în inimă, fix, direct acolo, ca un pumnal, ca un cuțit ce a străpuns zidul meu invizibil pe care l-am considerat mereu invincibil, de nepătruns și cu care mereu m-am ”lăudat” toată viața. Am bravat eminamente cu el peste tot, în fața tuturor. În acea clipă, toată carcasa mea de sticlă groasă de câțiva metri, s-a făcut țăndări, s-a prăbușit cu o forță inimaginabilă mânată de un cutremur răscolitor în toată ființa mea, năruindu-se precum un castel de nisip. Căldura a început să-mi inunde toată ființa, m-am încălzit brusc, iremediabil și în aceeași clipă, instantaneu, mi-au apărut lacrimi mari în ochi, lacrimi transformate ulterior în hohote de plâns pe care nu le-am mai putut opri timp de câteva săptămâni.
Niciodată nu mi-am imaginat așa ceva.
Nu m-am gândit niciodată că va veni cineva, cu harul lui DUMNEZEIESC, să-mi sfarme ”opera” din piatră construită cu atâta trudă de-a lungul zecilor de ani, în jurul meu.
M-am crezut invincibilă. Am fost atât de arogantă, încrezută, infatuată încât să cred că nimeni nu-mi va putea scoate la suprafață slăbiciunile, mândră că le-am îngropat adânc într-un loc uitat chiar și de mine, dar pe care unii oameni le-au cotrobăit și le-au adus la suprafață fără ca eu să-mi dau acordul. Am crezut că nimeni nu mă va mai face să plâng decât poate de furie, dintr-un orgoliu idiot ce mă caracterizează atât de bine, ori poate din oricare alt motiv, mai puțin duioșia, mai puțin mila ori iubirea.
Cum?
Cum, Dumnezeule, este posibil ca un OM, prin simpla lui prezență, să provoace un tsunami în sufletul meu? Cum este posibil ca un OM, prin simpla lui privire, să mi-L aducă pe Hristos în suflet atât de brusc și cu o asemenea forță zdrobitoare în stare să dărâme munții, să aducă un colț de Rai în inima mea? El nu e OM, nu e OM, este un SUPRAOM.
Cine este, ce are și noi nu avem? Ce are el și eu, de exemplu, nu am?
Cum e posibil să întâlnești un sfânt în viață? Să-ți pui o mie de întrebări și să-ți dai seama că la niciuna nu ai niciun răspuns? Cum e posibil ca doar privindu-te să-ți cunoască viața, problemele, cum e posibil ca acest OM să aibă atâta credință încât sufletele celor de lângă el să devină brusc transparente și el deja să știe cine ești, de unde vii și încotro mergi fără să te fi văzut vreodată înainte? Bunăoară, cum să te poți spovedi la un astfel de preot? Mi se pare inutil. Ce ai putea tu să-i spui și el să nu știe? Cred că nici nu aș îndrăzni să gândesc - și am căutat nici să nu gândesc deloc când am pășit pragul ”Cancelariei” lui, din teama de a nu întina momentul cu gândurile mele oribile, cu mintea mea dedată la orice altceva numai la cele sfinte nu, gânduri pe care el ar fi putut să mi le vadă - darămite să încerc să-i mai și spun ce păcate am, ce prostii am făcut la viața mea.
E ca și cum ai fi brusc în fața lui Hristos și tu ai încerca să-i explici Lui cine ești, ce ai făcut, ce gândești etc. Realizați zădărnicia? Ce ai putea să spui? Tot ce ai încerca să spui, să faci, să gândești devine brusc, inutil. Și atunci ce-ți rămâne? Sfiala, jena, neputința, rușinea și regretul. Nu-i așa? Doamne, ce ridicol!
Dar să mă întorc... L-am privit foarte atent. M-am uitat lung la el, in jurul lui, în ochii lui, la părul lui, la energia și vibrația acestui om.
Nimic.
Mă așteptam să văd ceva diferit, mă așteptam să văd o lumină în ochi, ceva special care să-l diferențieze de restul oamenilor, eventual o aureolă, cel mai probabil închipuită desigur, în jurul capului... nu știu, ceva, orice, din care să-mi dau și eu seama că am de-a face cu un OM ales al lui Dumnezeu. Nimic. Nimic din toate astea. Absolut nimic. Păi, nu degeaba se spune că nebănuite sunt căile Domnului și că doar Dumnezeu știe care sunt oamenii Lui și care nu. De unde să cunoaștem noi așa ceva și mai ales eu?
Preotul nostru, Viorel Popa, de la Topraisar, este cât se poate de normal. Așa mi s-a părut mie, cel puțin. Nu are nimic spectaculos în el. Nici în privire, nici în energia sa, în vibrația lui, nici în comportament... nimic care să-l diferențieze de ceilalți oameni. Poate doar faptul că miroase puternic a tămâie când trece pe lângă tine.
Și totuși...
Este atât de diferit.
Și totuși... are atât de multă pace în inimă, atât de multă căldură, atâta iubire pentru fiecare din cei care ajung la el, că nu ai cum să pleci la fel cum ai venit. Nu ai cum. Și nici nu trebuie.
Omul ăsta, pe care eu nu l-am văzut diferit, este atât de diferit de toți... Transmite forță, transmite pace, dragoste, iubire încât îmi imaginez cum inima sa este imensă, până la cer și înapoi. Acolo încap toți, cu mic, cu mare, tânăr, bătrân ori copil, bărbați, femei, bebeluși... Pe fiecare în parte îi ia, îi îmbrățișează, îi ia de gât, le dă câte o sărutare pe frunte și o binecuvântare. Îi binecuvântează pe toți și se roagă pentru toți, punând mâinile pe capul tuturor.
Este un sfânt coborât direct din cer, pe verticală.
Cel mai probabil așa era și Părintele Arsenie Boca, cel considerat Sfântul Ardealului, ale cărui două fotografii stau în ”Cancelaria” părintelui Viorel, așezate la loc de cinste, pe măsuță, una lângă alta. Cel mai probabil așa era și Sfântul Nectarie, cel care vindeca pe toți cei din jurul său, prezent și el în ”Cancelaria” părintelui Viorel, undeva sus în dreapta, pe peretele din față.
Oriunde se deplasează acest OM aduce bucurie, pace, liniște și multă iubire. Este înconjurat de toți cei mulți, toată lumea îl iubește și se ține scai după el oriunde s-ar duce, ca un adevărat alai. Nu-i așa că scena seamănă foarte bine cu cea din filmul lui Zeffirelli? Doar acolo mergea Cineva mereu înconjurat de lume... un Binefăcător, un Învățător.
Cum poate fi așa? Cum?
Mereu m-am întrebat. Îmi doresc să pot fi și eu așa, să dăruiesc lumină, dragoste și binecuvântare celor din jurul meu. Oh, Doamne, ce vise! Eu nu sunt în stare să-mi luminez propria cărare, darămite s-o luminez pe alta! Ce glumă bună! Ca să poți lumina pe cei din jur, trebuie ca tu însuți să ai acea lumină deja, să fii deja lumina însăși, ca să-i poți ajuta pe alții. Dar când tu ești un întuneric opac, amorf... ce lumină visezi? Când știi bine că nu ești decât un grăunte de praf pierdut prin univers și prin propria-ți viață, de unde vrei atâta lumină?
Am zis că gata, nu mă mai duc la Topraisar. Am fost. Am văzut despre ce e vorba, am cunoscut acest minunat OM, am obținut ceea ce voiam. Să dau ochii cu un sfânt în viață. Gata! E cazul să mă opresc. Corect!
Asta era înainte de a-l vedea pentru a doua oară în viața mea, binențeles.
Când am ieșit, am știut exact că mă voi duce și a treia oară în mod cert. Acum sunt convinsă că va mai exista și o a treia și o a patra oară și o a cincea... cine știe? Atât timp cât voi simți nevoia să fac acest lucru.
Acum știu unde pot găsi bucățica de Dumnezeu pe care s-o pot înghiți mereu, ca un medicament, atunci când simt să mă pierd: la Topraisar, la părintele Viorel.
Binecuvântat mereu să fii, părinte!
Ești raza mea de soare, ești puntea mea de legătură cu Hristos, ești colacul meu de salvare. Ești, de fapt, un cadou făcut de Însuși Iisus Hristos pentru noi toți, pentru partea asta de sud, sud-est și nu numai, a țării noastre. Ești un dar divin făcut românilor din iubire hristoșească, dacă mi se permite din nou termenul.
Acum știu că atunci când am ajuns la tine prima oară, știu că l-am întâlnit cu adevărat pentru prima oară în viața mea pe Însuși Dumnezeu.
Fii binevenit mereu în sufletul și rugăciunea mea! Deja te-ai cuibărit bine în sufletul meu și te-ai lipit de el pe vecie!
Dumnezeu să-ți ajute ție, mie, dar și nouă, tuturor, că doar de aceea ai fost trimis pe pământ cu țintă atât de sigură: să ne ajuți și să ne salvezi!
Să-ți fie viața o eternă binecuvântare!
Mulțumesc din inimă și un adânc Amin!