Păpușarnița - Lucia Eniu

Moara lui Moș Zane se înalță pe un muncel străjuit la nord de o perdea de brazi și deschizându-se larg spre sud, ca un trup de femeie prins în chinurile facerii. Apa râului izvorăște din pântec veselă, clară și cântătoare, lunecând pe pietrele mari pe care o mână de uriaș pare să le fi aruncat la întâmplare, ca pe niște zaruri. Ziua e pe sfârșite și cerul deasupra morii se aprinde. Dâre lungi sângerii leagă baierele orizontului. Siluetele brazilor, trase de sfori nevăzute, se aseamănă cu un alai de demoni, gata să pună pe fugă un călător mai slab de înger și necunoscător într-ale locului. Legată de moară printr-o punte îngustă din lemn de stejar, locuința lui Moș Zane, Casa Morii, cum i se spune în zonă, e deschisă oricui și la orice vreme din zi și din noapte. Luminată de opaițe mari, ea servește în aceeași măsură de locuință și de loc de muncă. Aici își primește Moș Zane musafirii veniți de peste tot și clienții, țăranii din satele de primprejur, răspândite prin văi, aruncate peste dealuri, cocoțate pe stânci și ascunse de arbori seculari. Aici, în inima muntelui, departe de civilizația modernă cu ajunsurile și neajunsurile ei, electricitatea ar putea părea un afront adus acestui mod de viață arhaic pe care Moș Zane îl ridică la rang de religie. O religie animistă, cu vântul de-a dreapta și soarele de-a stânga. Celor care încearcă să-i strecoare în suflet îndoieli, ademenindu-l cu traiul bun și plin de aleasă nepăsare de la oraș, Moș Zane le surâde pe sub mustața creață și sură. Treburile și rânduielile orășenilor le știe și el, a văzut și auzit atâtea, a cunoscut lume pestriță, a bătut și câteva orașe în tinerețile lui, dar nu, n-ar fi putut să trăiască printre copaci puțini și nevolnici, în zgomot și praf de mașini. La Gura Morii, copacii sunt falnici, aerul tare, apa rece și curată. Curățirea aceasta, prezentă în tot și în toate aici, nu mai dăinuie nicăieri în lumea cu asfalt și blocuri. Asta le spune celor care vin pe cărări spre moară, cu treburi ori de plăcere. Cei mai mulți îl privesc ca pe un pustnic ciudat și matusalemic, ce știe el ce-i aia civilizație? Lumea dincolo de munte își vede de-ale ei, străbate deceniile și intră cu pieptul larg în epoci mărețe. Moș Zane, morarul, își hrănește moara, îi umple cu grâne gura cu dinți de piatră, ea le sfarmă și le preschimbă în pulberi fine. Făina lui Moș Zane, se știe, nu are seamăn în ținut.
S-a înnoptat, dar nicio fărâmă de stea nu se zărește printre brazi. Ploaia se poate porni oricând, vremea e schimbătoare ca o codană. Moș Zane se ridică de pe prispă. Privește cerul cu ochii săi mari verzi ca apele adânci, ridică brațele și apucă norii de coamele semețe, îi învârte de câteva ori și-i împrăștie peste boltă. A venit vremea. Aruncă o privire înspre moară. Nu se zărește țipenie de vietate dinspre pădure, nu se aude niciun murmur. A venit vremea, șoptește, înfrigurat. În încăperea plină de opaițe, focul arde mocnit. Un jar vârtos se întețește ca un balaur sub fierul mânuit de Moș Zane. Dincolo, în încăperea alăturată unde nimeni nu pătrunde niciodată, licărește o lumină subțire. Moș Zane deschide ușa, pășește înăuntru. O mare de ochi de toate mărimile și culorile îl întâmpină, gurile se deschid vesele, brațele se leagănă pe lângă trupuri, picioarele țopăie. Moș Zane ridică brațele ca un dirijor, le dansează în aerul rece. Capetele se lasă peste trupurile fără vlagă, sunetele se sting, doar ochii îl urmăresc prin încăperea largă. La lumina șchioapă a singurului opaiț, morarul își leapădă șorțul albit de făină, îmbracă o pelerină albă care, așa înalt și semeț cum este, îi dă înfățișarea unei zeități. Își acoperă cu o pălărie înaltă părul roșu ca vișina putredă, cândva, sur și rar, în vremile de acum. În mână a luat o baghetă. Din gură îi ies sunete neștiute de nimeni, ochii îl urmăresc tot mai febril, mâinile se despletesc din amorțire, trupurile prind a se undui, șoapte peste șoapte sfârșesc în lungi litanii, o cântare măiastră se ivește din întuneric, tâmbițe și viori încep a se măsura în tonalități. Moș Zane deschide ușa încăperii, iese în lumina opaițelor cu brațele deschise, urmat de mulțimea de trupuri înveselite. Un sobor de păpuși de toate mărimile și formele se răspândește în tindă, se întinde pe cărări, coboară muncelul spre poiana cea mare. Moș Zane le comandă înfrigurat, le strigă pe nume, le rânduiește în iarba înaltă. Domnițele păpuși își umplu brațele de flori, se înfruptă cu poftă din petalele proaspete, împletesc, vesele, cununi, le așază pe pletele despletite. Bolta cerului s-a scuturat de ultimii nori și stelele își fac loc printre brazii adormiți. Luna a coborât în poiană, rotundă ca o roată de car, uriașă. Începe dansul. Păpușile cu trupuri feciorelnice în cămăși albe, subțiri ca aburul, brodate cu flori și învăluite în lumina lunii se unduiesc în scăldătoare, se întrec în cântări duioase nemaiauzite, se prind de mâini într-o horă nestăvilită, în clinchetele clopoțeilor de la picioare. Pământul se cutremură, văile se înfioară de chiotele lor. Prin căsuțele presărate peste munte, țăranii se trezesc, își fac cruci peste cămășoaiele de in, tremurând în așternuturi. E noaptea de marți spre miercuri, răul încă domnește peste ținut. Doamne ferește! Doamne ajută! Doamne alduiește! Fire de pelin se ivesc la ferești. Doamne ferește! Doamne ajută! Doamne alduiește! Glas de toacă se pierde în depărtare. Doamne ferește! Doamne ajută! Doamne alduiește!
În poiana largă, în mijlocul domnițelor cu chipuri de pânză, Moș Zane păpușarul își rotește trupul nevolnic, cade și se ridică, se scutură și se zbate și se învârte ca un fus. La lumina lunii, trupul i se înalță falnic, fruntea i se netezește. Părul roșcat îi încadrează chipul alb de fecior aflat la prima tinerețe. Scuturat de anii grei, Zane chiuie și dansează și mai vărtos, se înalță în aerul nopții, plutește deasupra morii, se ia la întrecere cu vântul, coboară, apoi, lin, în mijlocul poienii. Păpușile domnițe înveselite îl prind de mâini, hora zguduie muntele, cutremură brazii...


***


O lună albă, străvezie mai stăruie printre brazi. Zorii zilei coboară peste muncelul adormit. Moara doarme și ea peste pietrele călcate de ape. Moș Zane s-a trezit oarecând în noapte. Focul arde mocnit în vatră. Primii țărani au apărut deja la poalele muncelului. Caii se învârtoșesc, se aud cum bat din copite, nechezând. Poverile sunt grele, urcușul îi sleiește de puteri. Bună să-ți fie inima, Moș Zane!, se aude în curând în poiana cea largă. Moș Zane iese în pridvor, le dă binețe, gurile prind glas, poiana prinde viață. Dindărătul unei căruțe, un câine mare și slab latră, se zbate în lanț, de parcă toate nălucile cerului s-au năpustit asupra lui. Ce dracu are câinele ăsta al tău, măi Niculae? Lasă-l slobod, vai de oasele lui! Stăpânul îi dezleagă lanțul, are de stat la moară, îl lasă slobod, să alerge nestingherit. Câinele se repede în mijlocul poienii, latră ca un turbat și se oprește brusc, schelălăind. De jur împrejur, iarba pârjolită formează un cerc uriaș. Tulai Doamne!, exclamă o femeie trupeșă, făcându-și repede cruce. Ăsta-i lucru necurat, șoptește un bătrân adus de spate. Astea vor fi fost Iezmele. Că zicea mama, Dumnezeu s-o odihnească...Lasă, mă, Toadere, se aude vocea veselă a lui Moș Zane, astea-s făcături de muieri proaste. Ce știu ele? Scuipă în sân la fiecare mișcare a vântului. Păi, și-atunci...Păi și-atunci, îngână Moș Zane, înveselit. Iaca, niște turiști din ăștia mai fără astâmpăr. Au trecut aseară târziu pe la moară, au rămas în poiană și-au plecat în zori. Or fi făcut focuri, ce știu eu? Ăștia-s crescuți la oraș, tremură din orice, râde el. Din încăperea din spate răzbat chicoteli numai de el auzite. Acolo, ochii cei mulți, goliți de smerenie, iscodesc printre scândurile bătrâne. Moș Zane zâmbește hâtru pe sub mustățile crețe. Ochii i se aprind, verzi ca niște ape adânci.