O dramă reluată-n reprize... - M Horlaci

Ne dojenim unii pe alții sub un cer ca de vitraliu. Acaparați de întinderi care aparțin arhaicului, ne cuibărim în destine închipuite, în zbateri fără succes, în nostalgia unui purgatoriu interior. Prinși în mreaja incapacității, ne zbatem cuprinși de o voluptate exagerată și adânc chinuitoare. Doar singurătațiile nopților albe șoptesc patimii dezlănțuite sfârșitul fiecărui amurg răsfirat în umbre bizare. Suntem umbra din noi, acea umbră năucitor de abstractă, nereprezentând nicio schemă în marele joc; doar mutări ce aparțin instinctului uman, firii, și nesfâșitului hazard. Pionii unui joc fără sfârșit, sortit haosului și beznei ce înfășoară orizontul oricărei speranțe... Să fim noi e o chestiune ce ține de personalitatea fiecăruia, dar și de mutările ce aparțin de destin, de acel haos universal în care deciziile noastre sunt doar valuri purtate spre un larg de întunecimi infinite. Doar în expresia cristalină a unei lacrimi devenim transparenți în fața durerii și doar expuși vis-a-vis de noi, indignaţi de „diferenţe ireconcibiabile”, suportăm consecințele unui nonsens inevitabil. Brusc, aria iubirii se restrânge, se micșorează într-atât de mult, încât la un moment dat devine o simplă virgulă aruncată alandala între subiect și predicat. De parcă am fi o greșeală fatală în gramatica oricărei gândiri, un punct nesemnificativ ce încheie o poveste închipuită, de dragoste! Sub limita rațiunii ne respirăm viața de la-nceput poluată, ca fumul de țigară ce potolește setea vaselor de sânge după nicotină. Ne fumăm, ne respirăm, consumați într-un proces de auto-distrugere și al cărui final pune punct filmărilor unui documentar dramatic. Că nu suntem decât o dramă reluată-n reprize, ne-o spune suspinul, puntea construită între două nimicuri, cugetul zilelor amare.