Incurabila "izbândă" - roryta

Fiecare om are un talent. Mai mult sau mai puțin. Are o înclinație către ceva anume. Unuia îi place matematica, altuia îi place pictura, unuia îi place fizica, altuia poezia, unul este pasionat de medicină, altul este entuziasmat de arhitectură. Ei bine, eu cred că ne naștem cu asta, nu o dobândim pe parcurs decât arareori, sau, dacă ceea ce dobândim coincide cu talentul nativ, atunci este ideal.
Pentru ca un om să exceleze într-o sferă de activitate, trebuie să atingă idealul de mai sus. Nu ai cum să fii performant într-un domeniu decât atunci când pasiunea ta este o infuzie nativă de bucurie șlefuită, când entuziasmul, înflăcărarea de campion înnăscut se propagă în unda vieții, până la ultima suflare. Atunci, abia atunci începi să ai retrospectiva vieții, a acelui talent de care ai și uitat și nici nu mai știi cine ți l-a dat sau de unde anume îl ai, abia atunci te cufunzi în esența plină de zer a existenței tale efemere. Un geamăt, un ultim geamăt îți aduce aminte de aplauzele pe care le-ai primit sau pe care ai fi putut să le primești dacă ai fi făcut totul perfect. Crezi că mai contează?
Ne ancorăm de tot ce ne înconjoară, ne facem una cu splendoarea și agonia acestei lumi, numărând zilele și săptămânile în șir, spunându-ne că MÂINE vom trăi mai bine, MÂINE vom fi mai fericiți, mai buni, mai calzi. Ce așteptăm de la ziua de mâine? De ce viitorul ni se pare mai bun, când este dovedit faptul că AZI este mai bun ca IERI și, deci, momentul de ACUM e cel pe care trebuie să-l trăim cu adevărat? Ar trebui să trăim prezentul, să ne bucurăm de ceea ce avem deja, nu de ceea ce este posibil să avem. Am întâlnit oameni care nu-și mai doreau nimic. Este posibil oare? Oameni ajunși la vârsta senectuții, cu experiențe amare în spate ori poate trăiri halucinante, pline de intensitate, cu o putere născută din abisul prin care au trecut sau o sclipire de viață infernală, în netezimea fără sfârșit a unei energii luminat-difuze de cotidian.
În iureșul năbădăios al unei existențe seducător de banale, arareori se întâmplă ceva. Cineva mai inventează ceva, mai vine cu o idee măreață sau, dimpotrivă, beat de voința distrugerii și autodistrugerii, comite câte o nerozie demnă de a amuți o planetă.
Tragedia lumii contemporane nu este însă ardoarea, pasiunea, în substanța ei plină de miez roditor, ci patima, sentimentul netrebnic de a ceda impulsurilor primare, nu neapărat fizicește, ci și ca provocare contraproductiv-destrămătoare a ființei umane. Astfel, alungăm din viețile noastre și-așa serbede, orice siaj de frumos, orice formă de blândețe ce ne poate încălzi sufletele goale, o rază de soare care ne poate amplifica dimensiunile interioare, un răsfăț paradisiac, toate stinse într-o agonie glacială, abrutizantă, fără noimă.
Și, cel mai probabil, nici asta nu ar fi atât de tragic, cât mai ales faptul că nici măcar nu ne dăm seama de micimea noastră. Ori poate nu vrem să ne dăm seama. Atât de tare suntem afundați în marasmul mondial, încât vindecarea, devenită arhaică, este neutralizată până la celulă. Ea s-a cimentat iremediabil în aburul dens al unei istorii rectilinii, fără perspective.
Am crezut că am învins condiția de om nealterat, ne-am învăluit în talente fariseic regești, urlând în trei milenii de ifose că suntem desăvârșiți în forțele proprii, că nu avem nevoie de nimeni și de nimic pentru a izbândi, pentru a ne face una cu Universul, mândrindu-ne idioțește că noi suntem elita cosmosului. Câtă tâmpenie pe milimetru pătrat de creier! Sindromul cocioabelor sufletești stârnesc hohotele de plâns ale îngerilor, nu-i așa?
Și atunci, de ce să ne mai mirăm?
De ce să ne mirăm că singura punte de legătură cu Supremul, cu Infinitul și Perfecțiunea am distrus-o prin neghiobia ruginită a propriei plăceri megalomane?
Am reușit.
Prin exersarea colectivă a nesimțirii de-a lungul veacurilor, prin mirobolantul dezinteres față de noi, față de IUBIREA din care am fost creați, vis-a-vis de toate povețele dintru început și până în sfârșit, am reușit imposibilul, înveșnicind patima dezumanizantă a orgoliului unanim, am reușit să fim mai singuri decât umbrele noastre în unica noapte în care am mai fi avut o șansă. O noapte purtătoare de biruință, o noapte în care arma cea mai de preț ar fi fost iertarea, iar tavanul ceresc și-ar fi arătat splendoarea, o noapte magică și sensibilă ca un pod între om și divinitate: noaptea Învierii.
Am reușit.
Am reușit și asta! Asta, ca multe altele.
Am reușit să-L izgonim pe Dumnezeu în noaptea cea mai cu adevărat plină de har, scrijelind cu inconștiență rugăciunile scrise pe scoarța inimii. Am reușit performanța uluitoare de a-L abandona - pentru a câta oară? - din nou pe cruce, fugind chiar și de la Învierea Lui.
Ne-a plăcut și ne place la nebunie locul în care am fost alungați din Rai, mai mult decât însuși Raiul. Ne-am cufundat, ne-am făcut totuna cu Pământul, cu materia aceasta iluzorie, ne-am adâncit în zgura meschină și grea și am uitat de substanța primordială, de Șoapta care ne încălzea și ne striga sentimentaloid unde suntem și de ce ne ascundem.
Cum este posibil să fim atât de ingrați?
Cum este posibil să adunăm în noi atâta ură, lipsită de sens, măruntă și ascuțită, să azvârlim la pubelă sacrificiul suprem și veşnic al Unui Laureat al eternității, cum este posibil ca mereu și mereu, în viețile noastre haotice și mai puțin decât mediocre, să epuizăm cu acreală și plictis, visul și scânteia divină?
Incurabila, strâmta și zaharisita izbândă ne-a torpilat și de data asta, ne-a sterilizat complexele de inferioritate și ne-a iluzionat în frenezii pline de grandoare grație cărora, în aceste vremuri delirante la pătrat, am renunțat de bunăvoie la tot ce este sfânt.
Ori poate că nu?
Ori poate că aceasta este singura soluție de a fi solidari, ca prin îndepărtare, ca prin separarea irevocabilă dintre cer și pământ, să putem să ne unim în mod original, fără șovăieli, ca o ultimă șansă acordată, de data asta pentru totdeauna, sincer, simplu, curat, neotrăviți de fariseism.
Poate că aceasta reprezintă cu adevărat unica noastră șansă de a-i arăta lui Dumnezeu că putem mai mult decât să luăm banal, în fiecare an, o Lumină devenită suma tuturor plictisurilor cotidiene, lipsită de vibrație, de miez și adevăr.
Forța centripetă și așa-zisa izbândă - atât de amară, adâncul din ființa noastră, poate fi renăscut, făcându-se dimineață în noi, aducând de data aceasta, ceea ce n-am bănuit să poată exista vreodată: speranța adevăratei Învieri, o frumoasă REÎnviere, dar și Dragostea pentru Hristos!