Există speranță, în luna mai... - valentina becart

Există speranță, în luna mai...

-Hei, Crina! Pari tare îngândurată. S-a terminat ședința? Ai stat cam mult... Vii cu noi la Pârâul Rece?
-De data asta, nu. Vreau să-mi adun gândurile și să mă odihnesc puțin.
-Bine! Vorbim când mă întorc. Îmi povestești tot, tot, și, poate, te vei elibera de neliniști. Ai grijă de tine!
Rita, cea care mă însoțea la drum, era studentă în ultimul an, la chimie. O fată nici slabă, dar nici grasă, de înălțime medie. Părul șaten închis era legat la spate. Nu era o frumusețe, dar te atrăgea prin modul ei de a fi. Directă, și de o sinceritate debordantă. De fapt, chiar naivitate... Nu știu ce diagnostic i-au pus medicii. Nu înțelegea relațiile cu băieții. Dacă cineva îi propunea să facă sex... considera firesc să nu refuze. ”Altfel, de ce mi-ar fi propus? Sigur, mă place. ” Nu înțelegea că e nevoie de afinitate, iubire pentru împlinirea totală... Astfel, abandonul o determina să facă o criză, și nu una oarecare, din păcate. Intr-un final, părinții s-au hotărât să caute remedii, ajutor specializat.
-Hai, Rita! Să mărim pasul. Mai sunt trei km de parcurs. Trebuie să fim înapoi, când se servește cina.
-Sigur, Victoria. Să te văd dacă ții ritmul cu mine! Ce să spun: robustă și plină de energie. Vară, vreme frumoasă. Soarele blând își trimitea razele calde până în adâncul sufletului. O bucurie să faci aceste plimbări. De fapt, recomandate de către medici. La întoarcere, am găsit-o pe Crina la masă. S-a ridicat de pe scaun și ne făcea semne cu mâna.
-Veniți aici! Am păstrat două locuri pentru voi.
Mirosul de ciulama cu ciuperci te atrăgea ca un magnet. Sigur, n-a lipsit mămăliguța, budinca cu griș, cu puțină dulceață. O bunătate! După ce am servit masa, am stat la soare, până mai târziu, pe o băncuță ce se afla pe aleea ce ducea către poarta Sanatoriului.
Revenind în cameră, ne-am luat medicamentele, am făcut un duș și am pregătit patul pentru culcare. Cearceafurile albe aveau un miros proaspăt, plăcut. Dacă inspirai mai profund, puteai simți ceva din aerul tare al munților, din aromele brazilor.
-Victoria, vrei să știi ce-am discutat la psiholog?
-Cum dorești... eu te ascult. Mi-am așezat perna mai bine și m-am întors cu fața către ea.
-I-am povestit despre un coșmar pe care l-am avut de curând. Dar am mințit-o! N-am avut curajul să-i spun adevărul. De fapt, n-a fost un coșmar, ci o realitate dureroasă... M-am ridicat într-un cot. M-a făcut tare curioasă! Povestea ei suna straniu și nu știam ce să mai cred. Eram bulversată, contrariată.
-Da. S-a dus o ”luptă” între noi. Pe viață și pe moarte, atunci când i-am înțeles intențiile. Mă prinse cu brutalitate și mă izbise într-un pat. Sufletul meu căuta soluții. Am luat casetofonul de pe marginea patului și am început să-l lovesc. Era greu, dar adrenalina îmi dădea putere. Și spaima, imensă. La un moment dat, am ratat ținta... și a căzut în mijlocul camerei, desfăcându-se în mai multe bucăți. Nu știu când m-a apucat de păr. Încercam să mă eliberez, zbătându-mă cu toată ființa. Țipam cât mă ținea gura, sperând că mă va auzi cineva - și va veni să mă salveze. Primeam lovituri cu palmele, cu pumnii peste față, peste gură. A început să-mi curgă sânge din nas, pătându-mi bluza albă, la care țineam mult. Am primit-o cadou de la sora mea de la București.
- Doamne ferește! Simt că mă trece un fior pe șira spinării. Și n-a venit nimeni?
- Ba da! Logodnica lui și prietenul meu erau la ușă și-l implorau să deschidă. Atunci, mă prindea de ceafă și-mi astupa gura cu un prosop. Reușeam să mă smulg din mâinile lui și iar țipam cu toată ființa. A durat câteva ore toată această încăierare, și ploaia de lovituri. Nu știu cum am făcut față: eu, o mână de om și el – un animal..., solid, puternic. Și violent, pe deasupra. Cei de la ușă ascultau neputincioși. N-am înțeles nici până astăzi, de ce n-au chemat poliția.
- Da, ai dreptate. Trebuiau să cheme poliția! Posibil că nu voiau să se ajungă până acolo...
- Cred că se făcuse ora trei. S-a dus în bucătărie și a venit cu un cuțit. Mi l-a pus la gât. ”Ori te liniștești, ori îți i-au gâtul!” Și apăsa pe jugulară, hotărât să facă acest gest criminal... Mi-a înghețat inima, de frică... ” Te rog, să nu-mi faci rău, mă liniștesc”..., abia am reușit să șoptesc.
”Treci în dormitor!” Și întreaga figură i s-a transformat în ceva greu de privit. Figura unui psihopat!
Prin minte îmi treceau tot felul de gânduri, din cele mai sumbre. Eu nu mai avusesem o relație intimă... cu un bărbat. Ar fi fost prima oară! Și asta mă înspăimânta mai mult decât moartea. Mai aveam două luni până la terminarea liceului. ”Ferească dumnezeu, să pățesc ceva”... Și eram zguduită de spaime, necunoscute până atunci. Dar nici să mor acolo n-aș fi dorit! Ce vor spune părinții mei? Și n-a terminat fraza, că s-a pornit pe un plâns sfâșietor, ca și cum se întâmpla totul, în acel moment. Am coborât din pat și i-am adus un pahar cu apă. Am luat-o în brațe.
-Gata, liniștește-te Crina. Acum ești în siguranță. Răul a trecut...
- Nu e chiar așa! Am rămas cu sechele psihice. Și din acest motiv mă aflu aici! Lasă-mă să-ți povestesc mai departe, să mă eliberez... Da, mă gândeam la părinții mei. ”Nu se poate, nu se poate”..., îmi spuneam în gând. Mintea, prinsă ca într-o capcană, încerca să găsească soluții. Și, dintr-o dată, am văzut balconul. ” Mă arunc!” îmi spuneam... E mult mai bine așa! Acționam ca un robot. Am deschis ușa, tremurând din toate încheieturile, și ce să vezi: gratii peste tot! Mi-am pierdut rațiunea, pentru câteva momente.
-Ce voiai, drăguțo, să faci? Crezi că scapi așa ușor de mine? Și a început să râdă isteric, ca un nebun...Ochii îi deveniseră roșii... M-am cutremurat!
” S-a sfârșit cu mine! Doamne, de ce îmi faci una ca asta?” Și am început să plâng sfâșietor,.. Simțeam că-mi arde întreaga ființă, întreg sufletul.
-Vai, Crina! M-ai făcut și pe mine să plâng! Asemenea ființe n-au voie să existe!
- Da, da, ai dreptate! Nici n-ar trebui să se nască! Ce mamă a fost aceea...
Și cum stăteam, așa, împietrită, m-a prins de bluză și m-a trântit în pat. Nu știu când mi-a rupt pantalonii. Cu o mână mă strângea de gât, și cu cealaltă scotea tot ce a mai rămas pe mine. Practic, am murit... Nu mai puteam reacționa. Eram doar o ”formă vie”, adusă la stadiul de larvă, incapabilă să mai aibă vreo tresărire. Până la urmă, nu pot explica ce a fost... O încercare de... Oarecum, eșuată. Consumase destul alcool, și toată violența folosită împotriva mea, l-a obosit. După ce a adormit, și asta s-a întâmplat destul de repede, mi-am căutat pantalonii negri, de raiată, și i-am cusut. Imi tremurau mâinile , parcă aveam parkinson... Am găsit pe masă, care era aproape de pat, o cutie cu ațe și ace. Un fel de noroc, dacă pot spune astfel, în situația în care mă aflam. Cu mare grijă, să nu fac zgomot, m-am îmbrăcat. Mintea îmi era, încă paralizată de spaimă. În tot acest timp, m-am rugat, m-am rugat: ”Doamne, salvează-mă de aici, te implor!”
Se făcuse dimineață.
-Ce faci, draga mea, te-ai trezit? Te-ai și îmbrăcat? Stăteam pe marginea patului, cu spatele. Așa am încremenit.
-Dragă Crina, lasă-mă să-mi revin și eu! Parcă eram acolo, și am rămas stană de piatră, la fel ca tine. Doamne, iartă-mă! Greu de ascultat, dar de trăit...
-Da, dragă Victoria. Atunci mi-am pierdut încrederea în Dumnezeu, în miracole...
-Imi aduci un pahar cu apă, te rog? Mi s-a uscat gura. Și a început să tușească. Ca un automat, am plecat spre bucătărie, am căutat un pahar și m-am întors cu apa.
- Nu știu, dar aș mânca ceva dulce. Cred că mi-a scăzut glicemia. Ai vrea o prăjitură? Cofetăria e peste drum și are deschis de seara până dimineața la ora opt.
Și, câteva secunde, parcă l-am văzut pe Dumnezeu lângă mine! ”Mai există o șansă”..., îmi spuneam în gând.
-Da,vreau! Și poate un suc de portocale? Am încercat, timid.
-Da, drăguțo! Ce nu fac eu pentru tine! Și-a pus un tricou, blugii și adidașii, și a descuiat ușa. Eu nu-mi luam ochii de la acea ușă. Îmi încolțise un gând...
-Să fii cuminte până mă întorc. Ai înțeles? Am dat din cap.
Nu știu când am ajuns lângă ușă! Cred că aveam două sute de bătăi pe minut. Dacă mă prinde... Am răsucit yala. S-a deschis! Mi-am pierdut echilibrul, pentru câteva secunde. Mi se părea ireal, fantomatic, totul. Intrasem în transă! Am coborât scările, ca o nălucă, mai mult pluteam. ”Oare să fie adevărat? Sunt vie și plec din preajma unor lucruri îngrozitoare?
-Crina, te rog, hai să facem o pauză. M-am dat jos din pat și am luat-o de mână. Vino cu mine pe balcon, să fumăm o țigară. Uite și niște suc! E de la mine, nu de la... Întunericul ne ascundea fețele. Nimeni n-ar fi bănuit ce se ascundea, în adâncul sufletului, atât la mine, dar, mai ales, la Crina. Fumul de țigară se îndepărta discret, în adierea ușoară a vântului. Înainte să ne întoarcem în salon, ne-am umplut plămânii cu aerul tare al munților. Simțeam nevoia să mă spăl pe față, să îndepărtez o anumită stare. În acest timp, Crina a scos, de sub pernă, o eugenie și mușca din ea.
-Vrei?
-Nu, mulțumesc. Nu știam că mai ai și alte secrete... Am râs amândouă. Și parcă în jurul nostru s-a făcut mai multă lumină.
-Da, Victoria. Am început să alerg pe niște alei înguste, străjuite de garduri, din fier forjat, și copăcei înverziți care formau un gard viu. Nu-mi simțeam picioarele. De fapt, nici trupul.

Era luna mai. O dimineață frumoasă, însorită. Nu cred că era trecut de ora șase. Nimeni pe stradă! Alergam și inspiram adânc aerul blând, răcoros. Ca atunci când stai cu capul sub apă, câteva minute. Nevoia de aer, de viață era imensă. Mi se părea că mă destram și mă recompun, în acea atmosferă de basm. Niciodată nu mi s-a părut natura atât de frumoasă! Și acel verde crud, și atâtea brațe care mă chemau spre un nou început.
-Te ascult, te ascult, dar nici mie nu-mi vine să cred că ai scăpat, dragă Crina.
-Da, da! Nu voiam să mă trezesc din transă și să constat că nu e adevărat! Ar fi fost prea mult pentru sufletul meu. Nu știu dacă ți-am spus, dar stăteam la gazdă, în apropiere de hotel. Când am ajuns în fața blocului, ce să vezi? El, sprijinit de perete! Sediul poliției era în apropiere. Nu știu când am ajuns acolo. Am dat buzna, strigând ”ajutor”, fără să mă opresc. Căutam un loc sigur... Le-am povestit toată întâmplarea. Unul dintre angajații poliției a venit cu mine, pentru mai multă siguranță. Am reușit să fac doar un pas în hol, că cineva mă prinde de mână. El, el, el... Am înlemnit! Și, apoi, un strigăt uriaș a izbucnit din adâncul sufletului zbuciumat... În câteva secunde, toți locatarii erau pe hol.
” Ajutor, ajutor! Un bețiv m-a urmărit și m-a bruscat!” Au sărit cu toții să mă salveze de acea bestie. (Sincer, nu știu când am povestit despre gazdă și unde locuiesc... Probabil, în jurul prânzului când eram toți patru la terasă, iar el nu mă slăbea din ochi...).Cum puteam să-mi imaginez ce va urma! Eram singură acasă. Colega de cameră era plecată la părinți, iar proprietarul avea o casă la țară unde își petrecea sfârșitul de săptămână, împreună cu cele două fete minore. Soția îi murise cu trei ani în urmă. Nu știu când am adormit. De vineri... până duminică după amiază. La un moment dat, mi se făcuse sete. Nu mă puteam mișca. Mă durea fiecare părticică din corp. Am reușit doar să-mi duc un deget către buze. Erau uscate și crăpate, ca după o arșită cumplită... Instinctiv, i-am adus un pahar cu apă. Apoi, a adormit. Mă uitam la ea, cum stătea așa, cu părul răvășit pe pernă, cu fața senină, cu trăsături frumoase, delicate, și nu-mi venea să cred că a trecut prin asemenea traumă. Și tot instinctiv, mi-am făcut semnul crucii. ” Doamne, ai grijă de noi”...

Valentina Becart Bișog (Fragment din romanul ”Tăcerea câmpiei” )