Enigma vieții și morții lui Mihai Eminescu - maria.filipoiu

ENIGMA VIEȚII ȘI MORȚII LUI MIHAI EMINESCU

„Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale.” - George Călinescu

În data de 15 ianuarie 1850, la Botoșani a venit pe lume cel de-al șaptelea copil, din cei 11 ai căminarului Gheorghe și Ralucăi Eminovici, Mihai Eminescu - Mihai Eminovici.
Și-a petrecut copilăria la Botoşani şi Ipoteşti, în casa părintească, îndrăgind natura și oamenii locului, momente pe care le evocă și în poeziile „Fiind băiet…” sau „O, rămâi”.
Între 1858 şi 1866 a urmat şcoala la Cernăuţi - clasa a IV-a, fiind al cincilea din cei 82 de colegi. După terminarea claselor primare a urmat două clase de gimnaziu până în 1863, după care s-a angajat ca funcţionar la diverse instituţii din Botoşani, figurând în componența trupei Tardini-Vlădicescu.
Anul 1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. Astfel că, în luna ianuarie a anului 1866, la moartea profesorului de limba română - Aron Pumnul - elevii lui au scos o broşură: „Lăcrămioarele învăţăceilor gimnazişti”, în care apare şi poezia „La mormântul lui Aron Pumnul” semnată Mihai Eminovici.
La 25 februarie (9 martie pe stil nou) a debutat în revista „Familia”din Pesta”, a lui Iosif Vulcan, cu poezia „De-aş avea”. Iosif Vulcan este cel care i-a schimbat numele în Mihai Eminescu, adoptat apoi de poet şi de ceilalți membri ai familiei sale. În acelaşi an îi mai apar în „Familia” încă cinci poezii.
Între 1866-1869 a intenţionat să-şi continue studiile, dar nu și-a dus la capăt proiectul și s-a angajat ca sufleor și copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiali, apoi la Teatrul Naţional, unde l-a cunoscut pe Ion Luca Caragiale.
A continuat să publice în „Familia”, scriind poezii, drame (Mira), fragmente de roman (Geniu pustiu) rămase în manuscris.
Între 1869 şi 1862 studiază la Viena, ca auditor extraordinar la Facultatea de Filozofie şi Drept, dar și cursuri de la alte facultăţi.
A activat în rândul societăţilor studenţeşti, unde s-a împrietenit cu Ioan Slavici și a cunoscut-o la Viena pe Veronica Micle. Tot atunci a început colaborarea la „Convorbiri Literare”, debutând ca publicist în ziarul „Albina” din Pesta.
Între 1872 şi 1874, ca student la Berlin, de la Junimea a beneficiat de o bursă, cu condiţia să-şi ia doctoratul în filozofie. A urmat cu regularitate două semestre, dar nu s-a prezentat la examene.
A revenit în țară, trăind la Iaşi între 1874-1877, angajat al Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor, revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui și redactor la ziarul „Curierul de Iaşi”.
A continuat să publice în „Convorbiri Literare” legând o prietenie pe viață cu Ion Creangă. pe care îl introduce la Junimea. Situaţia lui materială a devenit nesigură, când i-au murit mai mulți frați și mama.
S-a îndrăgostit de Veronica Micle, poetă cunoscută oamenilor întocmai pentru iubirea care a legat-o de Mihai Eminescu.
În 1877 se mută la Bucureşti, fiind redactor 1883 este redactor la ziarul „Timpul“. În anul 1883 a scris și marile poeme, „Scrisorile” și „Luceafărul”.
În iunie 1883, surmenat, poetul s-a îmbolnăvit grav, fiind internat la spitalul doctorului Şuţu, apoi la un institut pe lângă Viena. În decembrie i-a apărut volumul „Poezii” , cu o prefaţă şi cu texte selectate de Titu Maiorescu - singurul volum tipărit în timpul vieţii lui Eminescu.
Mihai Eminescu s-a stins din viaţă în condiţii dubioase şi interpretate diferit în mai multe surse, la 15 iunie 1889 (15 iunie, în zori – ora 03.00) în casa de sănătate a doctorului Şuţu. E înmormântat la cimitirul Bellu din București, sicriul fiind dus pe umeri de patru elevi de la Şcoala Normală de Institutori.
După 129 de ani de la moartea poetului, încă nu se știe motivul pentru care s-a stins din viață. Mihai Eminescu a fost internat într-un centru de sănătate, înainte să moară, pe motiv că ar fi înnebunit.
Cu timpul s-a arătat că diagnosticele puse de anumiţi medici erau fanteziste şi nu se bazau pe simptome adevărate. Atât familia, cât şi Veronica Micle nu au primit nicio informaţie despre starea de sănătate a poetului, de la medicii unde era internat.
Totuși i s-a pus diagnosticul de sifilis, cu toate că Eminescu nu manifesta simptomele acestei boli, iar pentru că la vremea respectivă nu exista un tratament concret împotriva acestei boli, medicii din ospiciu l-au trecut pe un tratament-şoc pe bază de mercur.
Tratamentul i se administra regulat, în ciuda faptului că era cunoscută ca o substanță toxică, chiar şi în doze foarte mici. De la „îmbolnăvire” până la data decesului, viaţa lui Eminescu a însemnat un nefericit drum spre ospicii, după bunul plac al celor din ţară şi din afară, care îi doreau răul.
La 15 iunie 1889, Titu Maiorescu nota în jurnalul său: “Astăzi a murit Eminescu, în institutul de alienaţi, de o embolie. Luceafărul poeziei româneşti, poetul nepereche…”.
„Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc.” - George Călinescu
Astfel, moartea celui mai mare poet român rămâne învăluită în mister.
Unul dintre cei mai mari români murea „în cea din urmă mizerie”, după cum anunţa sora sa, Harietta. Dr. N. Tomescu, unul dintre medicii care s-a ocupat de Eminescu nota în unul din jurnalele sale:

“Oricum ar fi, sfârşitul total nu părea iminent, căci el se nutrea bine, dormea şi puterile se susţineau cu destulă vigoare. Un accident (n.r. – Eminescu a fost lovit în cap cu o piatră de către un pacient nebun) însă de mică importanţă a agravat starea patologica a cordului şi a accelerat moartea”.
Tot medicul Tomescu nota după autopsie:
„Eminescu n-a fost sifilitic… Adevărata cauză a maladiei lui Eminescu pare a fi surmenajul cerebral, oboseala precoce şi intensă a facultăţilor sale intelectuale”.
În memoria geniului literar, în Alba Iulia, una dintre cele mai bune școli îi poartă numele marelui poet, (Școala Generală Nr. 7 „Mihai Eminescu”), iar pe Aleea Scriitorilor stă la loc de cinste bustul acestuia. Are cel mai lung poem de dragoste, „Luceafărul” și a descris copilăria pe care a petrecut-o la Botoșani și Ipotești în versuri.
Fie-i memoria încununată de poezie!

Expunere la Intact Media-Academy - 14. 01.2022

14.01.2022
Maria FILIPOIU/ UZPR