Edi, un erou necunoscut - roryta

Celebrul savant român, d-ul Prof. Dr. Dumitru Constantin Dulcan, căruia îi mulțumesc pentru fiecare cuvânt bun pe care mi l-a dat și pentru cinstea și onoarea pe care mi-a făcut-o aplecându-se asupra scrierilor mele mărunte, afirma și afirmă mereu în cărțile și în conferințele domniei sale că ”gândul este cea mai puternică forță din Univers.” Îmi aduc aminte cu drag că, la un moment dat, l-am întrebat personal: ”Domnule profesor, totuși, care e cea mai puternică forță din Univers? Gândul sau rugăciunea?” Personal continui să cred în ideea pe care i-am expus-o în urmă cu câțiva ani și anume că rugăciunea ne eliberează cumva de haznaua sufletului.
Gândul este forța de seducție, irațională într-un fel, care circumvoluționează creierul până la performanță și care ne coace mental în miezul psihic atât de profund că uneori ne răsfoiește zgomotos amintirile așezate. Altă dată, un simplu imbold diafan ne populează sufletele cu umilință și remușcare într-o atât de mare măsură că ne mirăm de forța cu care ies din adâncuri gânduri prăfuite pe margine de viață.
Așa se face că în această seară, unul din aceste gânduri misterioase mi-a dat târcoale atât de puternic, că nu m-am putut abține să nu aduc în cadrul principal un tânăr pe care l-am cunoscut în urmă cu ceva timp și care, din păcate, nu se mai află printre noi. Peste multele file care s-au așternut în viața mea, peste o seamă întreagă de evenimente mai mult sau mai puțin plăcute ori prevăzute, am reușit să scot de la naftalină, prin seducția unui firicel de gând, pe cel care avea să mi se întipărească în minte pentru totdeauna: tânărul băiat curajos, un temerar al vieții, un optimist trecut prin agheasma bolii curățitoare, care i-a rarefiat mintea și l-a făcut una cu cerul.
Edi.

https://www.facebook.com/ImpreunapentruEdi/

Desigur, un nume necunoscut pentru cei mai mulți.
Nu și pentru mine.
Copilul ăsta suav mi-a dat o lecție de viață. Nu știu să spun dacă la modul special sau general, dar în mod cert la modul plenar.
L-am cunoscut pe ultimele sute de metri ale vieții, când era extaziat că doctorul îl asigurase de reușita transplantului de măduvă. Am empatizat cumva cu el la vremea respectivă și am sărit într-un picior, iluzionându-ne amândoi că după acest hățiș al tratamentelor, al operațiilor și al luptei continue, avea să fie un învingător, avea să-și reia cursul vieții și să șteargă cu buretele acei cinci ani de chin, continuându-și tânăra existență din locul unde boala îl oprise.
Mi-aduc aminte că îmi spusese la un moment dat: am ajuns să mă bucur de copacul din fața camerei mele. Pur și simplu mă bucur că este acolo și că îi pot admira frunzele.
Șuvița de viață sfielnică s-a speriat și a fugit, luând cu ea nu doar viața lui Edi, dar și o parte din sufletul meu, pentru că mi s-a părut și mi se pare injust ca la douăzeci de ani, după o eczemă banală apărută pe picior, diagnosticul să se arate nimicitor: limfom Hodgkin, mai exact cancer limfatic.
Edi era un optimist și nu-mi aduc aminte să fi pomenit vreodată că are o boală incurabilă, că șansele de supraviețuire sunt extrem de mici sau că boala va recidiva. Dimpotrivă. La baza vocabularului său stăteau mereu cuvintele ”vindecarea mea.” Cu fiecare nou tratament, cu fiecare test medical, speranța sporea în el și degaja o anumită energie, o anumită pozitivitate de-a dreptul molipsitoare.
Ironia sorții a făcut însă ca Edi - culmea! - să nu moară de cancer, așa cum se așteptau toți, ci din cauza unei bacterii căpătate la clinica oncologică pediatrică unde se trata, în Milano.
Trist pentru băiatul de numai 25 ani, dar mai ales pentru părinții lui.
Contaminându-mă și pe mine cu exuberanța, probabil specifică vârstei, i-am spus într-o zi că e imposibil ca Dumnezeu să nu-l recompenseze cumva pentru toată această tortură neputincioasă, pentru zilele nesfârșite petrecute prin spitale și mai ales, pentru suferința psihică. Numai că recompensa la care m-am gândit eu, nu a mai venit niciodată. Ori poate că a venit, dar în altă formă, așa cum doar Dumnezeu o știe și o poate înțelege.
Edi mi-a dat o lecție de viață. Și cred că nu doar mie. Ci tuturor celor care l-au cunoscut.
În scurta sa viață, a reușit ceea ce alții nu au reușit nici în o sută: să ne igienizeze mințile la poarta unde se termină civilizația și începe uitarea.
M-am simțit datoare cumva să aduc în memoria celor care l-au cunoscut, faptul că astăzi, 4 mai 2020, Edi ar fi făcut 28 ani și 6 luni: un copil duios și pașnic, plin de speranță și sensibilitate.
Îmi doresc ca Dumnezeu să te fi luat în lumina Sa eternă, Edi!
Sit tibi terra levis!