Poezii despre Viaţă:

E prea târziu

Suntem așa de singuri și de jos
Atât de hotărât ostentativi,

Timpul se risipește în clipe
ce curg peste om ca binecuvântare ori hău
și se adună în trăiri
ca o pată de ruj pe o cămașă albă

absențe
mătură odăile timpului-
nod nedesfăcut
în înțelegerea manifestării

Într-o zi de vară, caniculă afară,
Un om pe bancă, cu gura uscată și mort de foame.
Mai bine dormea, să aibă scăpare —
Un lucru știa de mic: ghici la ce s-a gândit oare?

Tu și lumea

Lumea-i așa cum este, n-are nimic cu tine
Lumea-i a tuturora, nu este doar a ta,

Stele vișini,
Cad ușor..
Pe trupu’ meu..
Sfărmându-mi sufletu’,

Ispitei
...
Lasă ceții să salte voluptatea
La rang de artă mitocondrială

Plângând în șir,
Se frânge vântul-n crengi plecate,
Pe-o cărare-n frunze moarte,
Timpul trece… nu se-arată.

Nebun dintr-o iezle,
Cu suflet trup și rupt,
Cosând cu-n fir de plumb,
Moartea-n oglinzilor moarte.

M-am pierdut cândva în cutele unui cuvant
neștiind începutul nici sfârșitul
doar înțelesul ce îmi curgea prin creier
abandonându-mă unui univers creat de himere