Stefan Doroftei-Doimaneanu - creaţii proprii

Pe gene lumina-mi pâlpâie-n valsuri
În sânge îmi fierb răzvrătiri de cuvânt,
Adorm căutând în mine răspunsuri,
Mă trezesc răvăşit de chipul tău sfânt.

Te-ntoarnă măicuţă din stâncă
Corăbii în gânduri se-adâncă,
Priveşte-mă, singur mă sting
În timpul ce nu-l mai disting.

Crâmpeie de lut prin nori se răsfaţă
Zorii se scaldă în boabe de rouă,
Briza zglobie de soare se-agaţă
Şi-alungă de zor, din cer, luna nouă.

Ninge cu flori din stele evadate
Alunecând pe clipe din reverii,
Ninge cu gânduri albe, minunate
În seara cu colinda mântuirii.

Se ascunde-n depărtare
Timpul ce-a fugit din noi,
Ne plimbăm prin supărare,
Înainte, înapoi...

Ca un copac în toamna cenuşie,
Se scutura cerul de nori şi stele,
Ne-am întâlnit pe-a nopţilor fâşie
Când amândoi ne agăţam de ele.

Dă-mi aripe să zbor printre luceferi
Ce strălucesc prin ochii tăi nestinşi,
Să mă aşez în dimineţi pe nuferi
Cu lacrima-aşteptărilor deprinşi.

Niciodată
Nu am uitat
Să-ţi spun că te iubesc;

- I -
În aşteptare
La orizont unde cerul vâsleşte
Răsăritul trudeşte neostoit,

Pe margine de toamnă, la masa lui de scris,
În aspre judecăţi, însingurat în vreme,
Un arhitect al vorbei, transpune-n manuscris
Cuvinte şi reflecţii, schiţate în poeme.