Stefan Doroftei-Doimaneanu - creaţii proprii

Vara se stinge în toamna ruginie,
Plajei pustii, de pașii mei e sete,
Valuri de plumb, sucombă-n agonie
Purtând pe unde negre, alge bete,

Se rupe reversul reveriilor albe,
Patimi de foc se lăfăie-n scalde,
Eul din psi se revoltă în sine ,
Şi zburdă-n genune cu tot cu suspine,

Taina mării, vraja ei
Vid abstract, m-a cuprins,
Glasul nopţii fără lună
Peste zări s-a întins,

Râde nisipul
de viața-mi sihastră,
Râde și marea
pe unda-i albastră.

Aleanul meu timid, fierbinte bumerang,
Zboară ades, dar nu te poate-atinge,
Se-ntoarce trist, şi-mi ţine iarăşi hang,
Privind posomorât tăcerea care-mi ninge.

Luna,
Puţin cam obosită,
Îşi mângâie razele
Cu palmele norilor,

În ochii noştri galeşi, nimic nu s-a schimbat,
Doar cute, câteva, ne-au răsărit pe frunte,
Pe colţ de rai, zărit-am un duh înaripat,
Parcă zbura cu noi spre zările cărunte.

Eu și marea,
Doi sihaștrii,
Stăm de vorbă
Povestind,

Se plimbă gândul meu prin amintire
Neliniştea nu vrea să obosească,
Deşi au început să amorţească,
Secundele se scurg far' de-opintire.

Venirea mea pe lume,
A generat neliniști...
Flămând de viață,
Chinuiam nopțile