Razvan Poschin - creaţii proprii

sunt eu, un vânt rece lovindu-se de obrazul tău
mult prea moale pentru o seceră ca mine
cu tăişuri lăuntrice, unse cu temerile de neant
mă legăn pe umărul tău, dar îmi pare că nu te simt, că-mi eşti departe

doar trupuri goale se mai văd la miezul nopţii
curgând din ele neliniştile şi frământările sufleteşti în valuri canibale pe pământul neînsufleţit
nu se ştia nimic din tot ce era de ştiut ci fiecare om privea ciocnirea lunii şi a soarelui
pe un pat celest al dragostei cosmice

nu se mai auzea de-un "cu siguranţă", de-un "fii fericit"
ci doar plânsete amare
la morminte, în faţa pâmăntului scormonit de şobolanii înfometaţi
treceau vânturi pe mijlocul străzii şi o miasmă regretabilă cădea precum smoala

ucideţi-mă în noapte, sub plânsetele femeilor părăsite
voi toţi, copii, bărbaţi, aristocraţi şi plebea
de stâlpul antic al singurătăţilor
pe unde trec izbindu-se de tâmplele cerului

stăteam la o margine de dincolo de această lume fără să am sentimente, idei
fără să pot muri
doar eu, un demon ce priveşte în josul lumii
cum eul meu pământean se zbătea să scape

între mine şi lume
exista un "a fi"
tencuit, bătut într-o stâncă bătrână
atât de bătut că nu îi mai vedeai chipul

privirile ei ce se împrăştiau în fiecare colţ al lumii
făcând din fiecare floare o întreagă floră pentru un munte
ce nu a gustat din mireasma unei flori adolescente
şi din firul de iarbă călcat nepăsător de fiecare călător

ce tot îndrugi acolo, chip de lut?
tu fără armă în limba încleştată-n gură,
pedant priveşti în sus, tu, chip năluc,
iar eu privec în jos că-s pe-un crac în vârf.

Şi totul se duce. Şi totul dispare.
Rămâne o ceaţă şi peste hotare,
E totul trist şi marea e moartă,
Arhanghelii se spânzură în şoaptă.

Plouă. Totul se destramă.
Rămân doar eu în mulţimea de aramă.
Nori antici cad pe iarba rară,
Toul se destramă iară.