Razvan Poschin - creaţii proprii

dragoste pe-un alt trup de femeie

te laşi domol pe trupul meu
precum o explozie mai lentă decât geneza unei generaţii

nelinişti şi linişti se auzeau în jurul meu
iar agonii-n ceraneala morţii dănţuiau în jur
un fel de carnaval ce pregătea actul final
privirea-mi era ţintă, mai moartă decât oricare alt zeu

dacă tu ai fi un cuvânt şi din pura întâmplare
ai fi murit înecată în cerneala paginilor goale
te-aş fi rescris cu alte cuvinte inventate
şi-ai fi rămas singurul cuvânt din infernul lui Dante

te-am iubit de-atâtea ori
încât nici nu mai ştiu cine sunt sau încotro mă îndrept
mă reazem de-un scaun scorojit
într-o cârciumă periferică

să mor precum Cristos, răstignit pe cruce,
bătându-mi singur, în mâini, cuiele profetice
ca apoi, din trupul meu fad, să vezi curgând sânge
şi nimeni la picioare să vezi dacă mă plânge

eram noi doi
un tu mult prea fumos scris pentru a fi pus lângă
un eu scuipat
dar ne iubeam şi nu ne-am întâlnit niciodată pentru a-ţi spune că acel u din tu este la mine

în întinderile pustii, tu, iubito, amestesc de extaz şi agonie
singură pe-un petic de pământ înmiresmat de flori ce dănţuiau
ca într-o beţie frenetică
mă priveai şi pare-mi-se că tot ce-n mâinile naturii moare

mă reîntorc spre-acele locuri fără vlagă unde muzele au contemplat
pe simfoniile lui Beethoven
ca apoi săgeţi cereşti pline de veninul uman să mă-njghebe
şi să-mi scurme ochii prin nisipurile sahariene

muriţi voi toţi
muriţi fără regrete, fără frică căci nu există alt infern mai mare decât acest pământ
ardeţi tot
actele, hainele, casele

un gând, un dor, un vânt trecut prin nesimţire
eu, mai antic ca ieri, ca secunda sinucisă de talpa altei secunde
privesc spre noaptea din depărtare, mai noapte ca noaptea de sub capul meu
nici zi nu este, nici noapte deplină