Poezii despre Pădure:

Râvnește la ozon de brad zefirul...
Îl caută, hălăduind în slavă,
Își îndârjește vocea c-o octavă
Să spargă chiupul unde-și ține mirul.

În foșnetul pădurii tainic se răsfață
Silfide hialine din neant ivite
În zboruri purtate prin pulbere de ceață
Prin vântul nopții mut, răzbat neistovite.

Pădurea, cu-atâtea doinite și pustnice glasuri,
Cu zbateri de frunze, ca oști mercenare-n cadențe,
Se-aruncă-n amurgul de foc cu astrale latențe
Și sângeră-n scoarțe-arămiul târziilor ceasuri.

Plânge codrul și suspină
Fiindcă moare fără vină
Că nicicând nu ne-a trădat,
Ne-a fost frate-adevărat

Își poartă codrul răsăritu-n frunze,
Împrăștie lumină peste luturi,
Cuprinde-n palme-o lume la-nceputuri,
Văratic vânt revarsă dintre buze

Păcat de codru că s-a dus,
Păcat de ramuri că s-au rupt,
Pacat că sub șenile au fost călcați
toți codrii falnici din poveste.

PRIVIGHETOAREA

Într-o pădure veche de frasini şi platani
Care-şi serba cu grijă-nnălţimea şi grandoarea,

Pe-ngusta plajă, la râpa-mi stâncos de veche,
brusturele şi-ntinde sărbătoreşte umbra cea lată –
demult, frunza-i stătea pe cârpătorul de pâine nouă,
demult, frunza-i – cât umbrela – o puneai şi tu

Ușile
..
Eram tineri și ne duceam la cramă,
Coboram cele câteva trepte,

Zorii zilei tocmai s-au ivit:
In zborul lor pe cer au croit
Vata de zahar roz și pufoasa
De păsări călătoare încet culeasa.