Nicu hăloiu - creaţii proprii

Așa merge la noi
...
Când urcă la putere habarniștii,
iar semidoctismul are doctorat,

Rime
...
Vreți o țară ca afară,
Vreți mai bine să trăiți?

Sunt sigur
...
Cine să se mai ridice
Să izgonească măscăricii?

Mascații
...
Se văd ușor. Iute schimbalnici
Față de cei slabi, mândri și falnici,

Șirul
...
Nesfîrșit e-al țării lungul șir de proști
Ce-apar să-nlocuiască pe bătrânii foști,

Îmblânzitorul de balauri
...
Pe drum spre peștera de aur
Am plecat înarmat solemn

Cureaua
...
Cine-s profitorii acestei lungi tranziții
Ce stau în parlament, plătiți de stat?

Vorbește cu Dumnezeu

Ți-ai pus vreodată întrebarea, unde este Dumnezeu? Îți voi da răspunsul meu, iar tu să-l interpretezi așa cum știi, așa cum crezi. Poate te plângi că nu-ți ajunge întreaga ta agoniseală, dar mulțumește că n-ai boală, sau niciun alt motiv de-a plânge. Pentru cât ai, fii mulțumit, alții n-au nici din ce trăi, nu fii ca cei care-au murit chiar înainte de-a muri. Căci din aceștia sunt destui ce par vii, însă sunt morți, îmbuibați, mereu sătui, nu fii ca ei, chiar dacă poți. Pentru că ei nu dau de greu, se cred deasupra tuturor, dar sufletul lor este gol, or tu, îl ai pe Dumnezeu. De n-ai viață-ndestulată fii mulțumit așa cum ești, că viața asta-ți este dată să urci pe treptele cerești. Să ai gânduri doar de bine cu fiecare pas ce-l faci și ai să simți, atunci când taci, că Dumnezeu este în tine. Și poți să fii atunci oriunde și poți să fii atunci oricum, dacă-L întrebi, îți va răspunde, îți va da un semn pe drum. Dar să te prindă pregătit atunci când îți va da un semn, și-atât cât ai, fii mulțumit și-așa cum poți, trăiește demn. Iar dacă te vei întreba, unde este Dumnezeu, deșteaptă-te, fii treaz mereu căci El este Conștiința ta!
Tronurile lumii-s motive de războaie, cu mii și mii de morți și sângele șiroaie. Iar pentru putere când lupta e în toi și totul e durere, dușmanu-i după noi, căci dușmanul e perfid, pândește-n întuneric și râde-apoi himeric când frații se ucid. Până și moartea plânge, când după bătălie urcă-n veșnicie tineri plini de sânge și-ncepe de-i strânge în șir câte unul să-i ducă la Preabunul. Căci deși nu-i al lor, în război doar tinerii mor, cruzii altoi ai lumii ce piere scăldată-n durere!

Balada unui boț de lut
...
Doamne, câtă-nchipuire
A bulgărului de chirpic,

Totul este poezie
...
Ce văd eu în lume nu contează, oricum lumea nu are grija mea, deasupra ei, umbrele veghează și arar din beznă, apare câte-o stea. Văd umbrele care stau la pândă și seamănă cu niște guri deschise deasupra celor pregătiți să-și vândă sufletele pentru cele interzise. Deși le știu, nu le iau în seamă și prefer să-mi văd de treaba mea în lumea care-mi pare-o dioramă cu pereții groși, din sticlă grea. Eu nu-i sunt lumii nicidecum povară, am venit aici să-mi duc o cruce pe care-o duc cum pot și o voi duce cu demnitate, chiar de-o să mă doară. Și-am început să văd crâmpeie de lumină, dincolo de bezna grea și-apăsătoare străpungând cumva groasa-ntunecare, văzând o altă lume, mirifică, divină, acea lume albastră a viselor târzii de unde-am coborât și-am devenit copii, lume ce-o purtăm în sufletele noastre, născută-n Cartea nopților albastre. Iar ce văd eu în lume nu contează, oricum destinul pe toate le așează să fie totul așa cum trebuie să fie, pentru că totul este numai poezie.