Mirimirela - creaţii proprii

"Cântă cu mine"! îmi cereai râzând,
Cu palmele îmi mângâiai obrajii.
"Cântă cu mine"! îmi spuneai plângând...
Atunci, duios mă lăsam pradă vrăjii

Nu știu de ce, dar astăzi
M-am trezit plângând.
Și nu-mi plângeam doar viața
Ci propriul meu mormânt.

Când moartea își arată colții
Rânjind pe margine de noapte
Să nu fugim, să-i spunem : "vino,
De trupu-mi sufletu-mi desparte !

Pe-un câmp de anemone,-n asfințit
Zâne dansau în ii de borangic.
Un nor hoinar și zdrențuit
Se scutura, glumind un pic.

Cerul plângea cu lacrimi de copil
Și era toamnă, nu era april.
Plutea în aer un parfum de crizanteme,
Ce-mi amintea de basmele dulci, din vechime.

Iubirea noastră este ca o gară,
În care nu mai vine niciun tren...
Degeaba înfloresc caişii iară,
În noi ninge si-i totul tern.

Cerurile s-au despletit peste mine
Și m-am înecat în roua dimineților senine

Pluteam prin vis
De dimineți înlăcrimate
Și rătăceam
Cu frunzele-de dor-uscate

Sunt șoapta vântului de dimineață...
Chiar dacă-afară plouă , sau e ceață
Chiar dacă au plecat cocorii,
Eu am rămas aici, alături...

A înflorit iar, păpădia
E câmpul zumzet de albine,
Pământul își arată măreția
În primăvara care vine.