Poezii despre Mama:

De câte ori mă legănai
Din mâna ta făceai un plai
Cu iarbă fragedă și flori,
A somnului de prunc comori.

De dorul mamei
Râuri sărate
Sapă albii în obraji

În umbra serii, intru liniștit în casă,
o casă pustie, cu mult fungus în colțuri,
în față se vede portretul măicuței mele frumoase.
Un chip blând, smerit, de parcă-ar fi venit din cer,

Chișinăul meu, oraș al dorului,
Te port în piept, cu pași ușori și tăcuți,
Sub cerul tău, mă pierd în amintiri,
Pe străzile tale, timpul e mai blând.

Se stinge cerul, dar rămâi lumină,
În pașii mei, o mână nevăzută,
Tu, mama, veșnică rădăcină,
Cu voce caldă, blândă și tăcută.

Înalță-te la cer, suflet curat,
Şi lasă-n urmă orice întristare,
Priveşte-ne voios, înflăcărat,
Nu vezi că și eu râd, deși mă doare?

Nu mai e mult și o să pleci de tot,
Căci asta nu mai este lumea ta
Și-o să sădesc pe-al tău mormânt, socot,
O floare-albastră de nu-mă-uita.

Ne întrebăm, problema este veche,
Dar a rămas la fel de actuală:
Ne întâlnim cu sufletul pereche
În lumea asta atât de materială?

O, mamă, fără tine pământul e sărac
Şi chipul meu e-n lacrimi, nu pot să mă prefac,
Iar casa ta e tristă, căci tu erai stăpâna
Şi nu-mi răspunde nimeni când spun azi, „Sărut mana”.

pescăruș
plonjând printre valuri-
în brațele mamei,
soarele ei. ~