M Horlaci - creaţii proprii

frumosul e nimicul dezvelit de substraturi

ca o floare ce moare o vesnicie

Flori din sânge pe zăpadă,
într-o noapte linistită, unde luna-si oglindeste razele de nostalgie,
curge din artere viața si miroase-a poezie,
trupurile răstignite pe a cerului arcadă.

Ochii tăi
îsi scutură taina
peste buzele mele
când mă umbresti cu privirea.

Luna-i o bătrână care ne petrece
pasii, suferința, dragostea dintâi,
cu sfială-n cuget spre o lume rece.
Cupele să curgă. Timpule, rămâi!

Steaua înfierbântă piatra cariată.
inima-i o apă. Curge-mă avar.
Rugineste gândul, lacătul din poartă,
trupul meu în tine-i doar un avatar.

apocalipsa-i eclipsă si dinozauri,
zgomot de dopuri,
sticle sparte,
privilegii după ploaia cu meteoriți.

palmele tac pentru unii,
doar mama cunoaste limbajul durerii,
mi-l scrie acum.
privindu-mi suferința, tăcerea,

trăiesc satul din mine,
respirând cupole, biserici, tinda în care mama mă naste din rugăciuni,
iertându-mi încercarea de a nu fi
răsăritul unui apus,

ne-am abandonat florilor
de mai
de vară sau de gheață
asortate fiecărui anotimp

Destinul omului se scrie
în trupul stelelor ce cad.
Trecând prin gândul unui God,
lăsând un gol de vesnicie.