Ioan Popa - creaţii proprii

sensibilitate -
privirea durută
in singurătate
durută, pierdută

Seri râncede cedează acelor de pin
Sub orizonturi reci, morboase,
Seri ce-apun in carne și oase
Ca dinții de șarpe plini de venin

Cerut-am verde Primăverii
Să spoim un cuib de barză...
Înverziți in buza serii
Cu două ferigi într-o vază

mirosul proaspăt de brad gătit
e, treptat, înlocuit
cu medicamentoase miasme...

A trecut!...A trecut pe ulițe răvășite
Un Moș Crăciun, bătrân și obosit,
Iar renii, cu copitele rănite,
Sleiți, in noroaie s-au oprit...

   dacă o lacrimă se naşte
          din dor nestins
           dacă ne paşte
        o lungă hibernare

Mi-a moțăit gândul in chip de lumânare,
vârful de condei îmi rupe rândul
şi mâna stânga m-ajută-n contemplare.
Întunericul m-apasă şi-mi strânge odaia,

(un) ins
destins
cu părul tins
și lins

aș vrea să scriu
de-o Românie
cu mult drag
și bucurie

Doar gândurile mai umblă pe-afară
Cu aripi de îngeri, de lacrimi udate,
În zborul înalt de suflete adunate
Spre poarta așteptării a lumii de ceară