Gustavo El - creaţii proprii

De câte ori la piept,femeie,
M-ai strâns cu-atâta foc
Și ai făcut ca să se-ncheie
O clipă-n care,n-am avut noroc?

Afară-i frig,și-o pătură-și așterne
Bătrâna toamnă,pe poteci
Cu vânt,din pomi începe-a cerne
Întreg frunzișul,lăsând doar ramuri seci

Am ars în versul de iubire,
Și negreșit încă mai ard
Cum arde de dorință a compune
Un vers pentru o inimă...un bard.

Și ce mă rogi?Acum când vii la mine,
Să iert răceala ta de-atunci?
Te-ai întrebat,de oare mi-a fost bine
Când rătăceam singur pe lunci?

Mai stai o clipă de-mi ascultă
O inimă,ce pentru tine cântă
Mai stai o clipă și citește
De acest om,ce te iubește.

Mă zbat,în dorul crunt al tău femeie
Mă vezi,și pare să nu-ți pese
Ești oare-a lumii dumnezeie
Ce face-abuz,de ale sale trese?

De ce compun?E greu a explica
Dar e un mod să fug “departe”
Un fel subtil de-a evada
Și de-a crea o lume-aparte

De zâmbetul ei de copil
Băiete,te-ai indragostit
Și-a reușit tiptil,tiptil
Pe tine de te-a-mbrobodit

Și-o să te uit,cum uită norii
S-apară vara-n cer senin
Cum uită uneori,cocorii
A prevesti călduri ce vin

Mai ții în minte acea iubire
În care rând pe rând,ore treceau
Când eu,vrăjit de-a ta sclipire
Te admiram,cu ochi ce-mi licăreau?