Florinpaun - creaţii proprii

Iată! Lângă gura ce-o cinstești, patinează umilirea -
insipidă,
e vreme de plâns.

Am crezut în ziua fără tine,
În măguliri sărace și puține,
În ochi ce încă n-au clipit,
Și-n veșnicii ce n-au iubit.

Când întunericul consumă culorile arzânde,
Ochii cei strigați își caută stăpânele râzânde.
Cum felinarele iuțite, șlefuind poteci vărgate,
Tremure surprind în bănci şi umbre ocupate.

Când fiorul de mugur transcende alt capitol,
Naiade suple și înalte renasc ca după viscol.
Cu cracul lor distins, sânul scuturat de humă,
Își fac din ape curgătoare, rochiile de spumă.

Pierdut-ai ce-am iubit la tine

și doar în expresia tăcerii, mai pari
o arteră a fineţii, dintre cele tari.

Cu buzele-i arse şi de grăsime pline,
Se-nvăluie cu pătura nopții ce-i vine.
Picioru-i fin și gol, pe mine și-l lungește,
Iar gândul dornic, ce simplu-l intuiește!

Scoală-te, iubito! Scoală şi iubirea,
Despărţirii preda-vom noi averea,
Cum juruinţelor, tăcerea.

Nu e timp să iubesc,
Timp să mai sper, timp să mai visez,

Sunt bordeiul singurătății geroase,

În necropola iubirii, ard patimile zise
De feţe mov, crispate, ce şi-au pierdut scheletul.
Cum visătorii, ce în goana după vise,
De ridicole fantasme, nu își mai discern versetul.

Iubito, mai o dată vreau de tine s-aiurez,
Să m-arăt așa lumii şi planetelor din jur,
Din lâna soarelui, l-al tău petic să lucrez,
A ochiului tulpină, din râul sățios și pur.