Florinpaun - creaţii proprii

Ah, tu, a tinereții-mi vară,
Ce țineai un dor pe lume,
Știi tu dar a câta oară,
Ai bătut l-aceleași urme?

Să știi, de ţi-am dat un nume de iubită,
Şi-acea strânsoare chibzuită și vădită,
Nu-mi vin mai mult decât figura-ţi trasă,
Pe care-am înțeles-o angelică de rasă.

Te întorci
l-al înfăptuirii spasm și-n a cosmosului ramă,
când de banalul lumii, diluată-i a ta flamă.
în al oceanelor abis și pe-a veșniciei coamă,

Ești, cum tu apuci de pragul ros și prăfuit,
Râzând ș-aștepți, l-a ușii clanță să-ți desfac,
Cu ochi din care și îngerii-și pe-ai lor prefac,
Un moment de-o veșnicie, în mine găzduit.

Iată! Fee, în uniforme pământești, s-arată iar,
Luând cu ele al viselor curaj de-a răzbuna.
De pe crengile-nfrunzite, tu vezi-le-ți cum sar,
Și cu tine drumuind, a tale zile-or îmbuna.

De buza ta plină și moale,
Eu nu mă mai aprind.
Îți vor striga braţele goale
Și nopțile venind.

Numai atunci,
Când dezbrăcații, cu pară cată să se-ngâne,
Sub invidia luminii, pânditoare să-i amâne,

Şi tu, cu amărâre,
Dup-un colț pândi-vei,
Cu ochii de scânteie,
Înceata-i coborâre,

De ce doar munţilor te-arăţi,
Înalți, puternici și virgini,
De unde pământul e absent?
Ţi-ai masca sânii alpini,

De-acum, iubito, fi-vom iarăși muritori,
Ni-s stelele umbrite de slava altor stele.
Ah, de care sunt lumești, de care vorbitori,
Timpului cerându-i păcatul să ni-l spele.