Poezii despre Dragoste:

O Atlantidă vagă

Eu m-am întors în mine, eram tăcut ca cerul
Aveam ochii sihaştri de-atât’ azur sub soare,

înapoia ta să tac
până la un miliard
să-ţi aripez cerul
cu fulgi albi

- Ninge cu desfrâul primelor iubiri
Ce-au trecut prin carne ca metalu’-ncins,
Ninge peste suflet, peste amintiri
Cu dorinţe albe, parcă dinadins,

 

Bustul tău e mândru soare, 
şi tăceri, şi chiar uimiri; 

- Ce zile reci, ce fantezii bizare
Simt uneori că mă cuprind subit
Și-n versuri caut câte-o alinare,
Le recitesc flămând, cât de iubit

am stat faţă în faţă cu mine
fac pluta pe genune să te găsesc
despică edenul
limbă de şarpe reformat

Interzis a fost să iubesc
Parcă toţi mă urau în tăcere
Eram rana ce naşte durere
Că trăiesc.

Cad fulgi de nea iubito din cerul ca marama
Ne troienesc cu vise când ne ținem de mână
Și ne plimbăm alene fără să ne dăm seama
Că timpul a-nghețat și poate tot amână

A îmbătrânit și blândul trandafir,
Petalele s-au prins în jocul zării,
Chiar dacă e gol al vieții lor potir
C-un ultim zbor sărută spuma mării.

- Mi-e gândul uneori o acuarelă
Cu amintiri brodate-ntr-o culoare,
Încerc să-l scot, pe-ascuns, din citadelă
Şi ţi-l trimit, frumoasă visătoare,