Poezii despre Diverse:

S-au pomădat cu chiciură copacii,
Parcă-s stafii ce-n codri dormitează,
Sub gerul neclintit de la amiază,
Cerşind căldura soarelui, săracii.

Mă cerne noaptea-ntr-un culcuş de gânduri,
După priveghiul inimii trudite
De goana-n labirinturi nesfârşite,
Eliberări cerşind, nu doar intrânduri.

Am strâns în pumn pământul plămădirii
și parcă reavănul din el îmi murmura:
,,Ia plugul și trage-mi brazde prin vertebre,
și-nsămânțează veșnicia-n pâinea ta!

Fără ofensă

- Absoarbe-l! - îmi spuse sacerdotul mânându-și săgețile pornite din arcul sprâncenelor stufoase.
- Nu-ți fie frică de spiritul colindător prin vremi atemporale! - Și mi-a întins, cu palme tremurânde, răsufletul de lup ce adăsta lângă stejarul vieții, unde zăcea, cu ochi deschiși, carnala sa neființă. Se unduiau în jur barbarele păduri, aidoma urzelilor ce strălucesc și înfioară,-n taina lunii, ape. Și-o liniște uraniană și bizară parcă-mpietrea tot Polul getic laolaltă cu broderia lui de stele-logostele. Și îl sorbii ca pe-o licoare sfântă, ce răspândea sălbatica aromă a vântului de brazi și de costișe. O mistică senzație de zbor se cuibărea-n vertebrele-mi ușoare, asemeni unui dor ce caută nepământești esențe. Adulmecam prin translucide sanctuare mirosul flăcării de andezit ce-a înălțat la cer și-a mistuit bătrîna stirpe-a celor drepți și mai viteji... Și mirosea a sânge închegat tăria zidului-carpat și mușchiul de pe el a răstignire; iar Carul mic pulsa, creștea sedimentând în ochiul meu flămând un timp nețărmurit. Am ascultat cum dălți neînchinate ciopleau în ritmul toacelor de lemn uscat nemuritoare coloane sarmisegetuze. Am mângâiat, atunci, cu palme-nfiorate asprimea palmelor ce buciardau cetăți și am simțit prin vase capilare
sudoarea frunților de moți; tot mineralul lor - genunea - ce se-ascundea în tragerea pe roți.
Cetatea levita deasupra lumii și-un furnicar de stele roia în jurul ei, și fabuloși balauri îmi amețeau privirea; și gânditori de piatră păreau strămoșii mei. Și-mi deveniră ochii incandescenți ca jarul și colții îmi creșteau indefinit de mult, iar venele pădurii aievea mă-nghioldeau, rugându-mă șoptit să urc și să tot urc...

Vom interzice lunii să meargă la culcare.
Ne va sluji ca strajă tocmită să vegheze
Odihna celor care stau sus pe metereze,
Drept ultimă speranţă cetăţii şi scăpare.

Când somnul se trezeşte-n vis
Iar visul este treaz
Când veghea e de necuprins
Aidoma e haz,

Când pragurile nopţii îmi par de netrecut,
Cer căilor lactee să-mi sară-n ajutor,
Să se prefacă-n voaluri pe asprul aşternut,
Să pot s-arunc trezia să zacă pe covor.

Citesc din cartea lumii neînţelese rânduri,
Reci frământări de suflet, sleite de cuvinte.
Îmi rătăcesc cărarea prin tot atâtea gânduri,
Purtat de duhuri negre desprinse din morminte,

Din turnul meu de fildeş privesc spre larga zare,
Strivind cu pasul molcom tăcerea din odaie,
Doar jarul de la pipă şi-un muc de lumânare
Mai întregesc lumina şi frigul îl înmoaie.