Poezii despre Amintiri:

De mă-ntorc cu gândul înapoi,
căile îmi par mai încurcate…
Ce-a rămas în urmă după noi? –
doar iubiri ce plâng neterminate.

În mica mea mansardă când veneai
te-ntâmpina acelși pat îngust
și ore-n șir parcă pluteai prin rai
gustând păcate-n patul lui Procust.

Tăcerea rece-a orelor ce zboară,
cu aripa-i întinsă mă seduce,
din depărtări, în fiecare seară,
un dor rebel în suflet îmi aduce.

Cetatea este tristă,
Turiștii au plecat;
Ecouri mai persistă
În târgul neuitat.

Stau culcat privind printre arini
cum se-ntinde apa-nvolburată
peste gândurile care-mi vin
dintr-o lume ce-mi părea uitată.

De mine câteodată-mi este dor,
o, Doamne, ce bărbat eram odată!
Treceam și gardurile ei în zbor
de poarta rămânea nedescuiată.

La margine de codri seculari
măceșii răzvrătiți ne stau în cale,
ajungi târziu, trecând printre arțari,
purtând în ochi miraje ancestrale.

O, cum se duce gândul pe căile astrale
şi în infimul clipei, ajuns la infinit,
destramă karma sorții din mitice pocale
la porţi întredeschise pe muchii de cuţit.

O, cum se duce timpul, lăsând pe piedestale
statuile-nsetate de neuitatul zbor,
pe când din miezul iernii se-apropie agale
o altă primăvară pe-o aripă de dor.

Un glas pornește din lăuntrul meu,
ecoul se întoarce peste gânduri
din spectrul rupt al unui curcubeu
rămas din vară priponit în prunduri.