Valentindavid57 - creaţii proprii

E poezia o autostradă,
Pe care las o dâră de cerneală;
Sunt melcul lent, privit precum o pradă
De vulturii cu pană colosală.

Un papagal de colivie, cu ciocul și cu vocea groasă,
Înregistra și-apoi stăpânei, turna tot ce vedea prin casă,
Fiind o sursă de scandaluri, de certuri și de năbădăi,
De episoade violente, soldate chiar și cu bătăi.

Zădărnicie

Ești uneori așa de întristat,
Că inima începe să te doară:

Eu sunt samaritean sadea,
Ajut, mi-e drag să dăruiesc,
Dar niciodată-n viața mea
N-am auzit un „mulțumesc”.

De Calea Lactee din nou mă agăț,
Precum un copil de al vieții cordon,
Cad stele din boltă vibrând monoton,
Ca prunele coapte lovite de-un băț.

În frig, sub felinarul roșu, de poartă agățat subtil,
Stau multe fete, dezbrăcate, cu un amor cam mercantil,
Ce zgribulite se agită, plasând frivolul lor năvod,
Trăgând de mână trecătorii ce vor să treacă peste pod.

Reîncarnat a treia oară mi-s,
În trup străin, mi-e sufletul nomad,
De două ori am fost în Paradis,
A treia oară m-am întors din Iad.

Sunt un robot, dar fără tranzistori,
Probabil un rebut, puțin ciudat,
Căci scriu poeme, mă-nconjor de flori
Și plâng și râd în mod necontrolat.