Sorina - creaţii proprii

E totul uitare.

Că-a fost toamnă, am uitat,
două frunze arămii,

Noaptea cu vise.

Am plecat în noaptea asta, la-ntâlnirea mea cu vise,
adunând toţi fulgii iernii, toate stelele lucide,

Iarna mea.

Pe cărări acoperite de strălucitoarea nea,
lângā bradul care creşte pe colină, spre înalt,

Firul roşu.

Zeii ne-au legat de glezne, cu sfoară roşie din stele,
să nu ne-nstrăinăm de vise dar nici de flacăra din noi,

Aripi albe.

Aripi răscolind văzduhul, aripi albe-n rătăcire,
se pornesc, trosnind a flăcări din jăratecul iubirii,

Călători.

Care paşi mă fac uşoară,
când sufletu-mi pare că zboară?

Tablou tăcut.

În seara asta rece s-a înteţit şi vântul,
Spre primăveri adorm copaci scheletici

Te chem.

Te chem visare. Cât dor mi se aprinde-n noapte,
când vara soarele răsare, pe valuri copleşind privirea!

Mormânt îmi e toamna fără făclii.

Într-o poveste de toamnă cad frunze târzii,
din timpul iubirii cad nori ruginii,

Nu ştii?

Ca apa curge timpul, un călător cuminte...
trec anii peste noi, scurgându-se în toamnă,