Poezii despre Soare:

O flacără aprinde ochiul zilei...
Nălucă fulgerată dintre cremeni,
Tu, răsărit, cu nimeni nu te-asemeni,
Când zbori din cer, în pântecul argilei!

Bolnavă-n veci de veșnicia mării,
Respir povestea fiecărui val,
Lirismul melancolic și vocal,
Adus la țărm de-albastrul depărtării.

Să- mi crească aripi în torente
De poezii prinse-n cuvinte
Ce curg cascadă din albastru
De rimă îmbrățișată-n astru!

Aripi, petalele de flori
Se scutură încă din zori
În zbateri pentru înălțare
Peste a zilei încercare.

Printre firele de iarbă
Fragede este o boabă
Cristalină de visare
Care se răsfață- n soare.

La-ntretăierea nopții cu lumina,
Vibrează-o stea peste cărări de vis,
Un înger străveziu din paradis
Și-a părăsit, pâș-pâș prin hău, grădina,

Pe sub umbrela lui nemișcătoare,
Un roi de sfere caută lumină,
Întregul întuneric se-nsenină
Când îi așterne-abisul la picioare.

Te înalți domol pe bolta albăstrie
neostenit... ori de-i limpede și vie
ori de norii plumburii, e tăinuită,
Dar, ne faci, lumina ta nemărginită.

Fotonii-mi de-altoi n-au umbră nici joi,
n-au pietre clivante, nici protuberante,
au doar matcă-n roi, gândind preţuri noi,
pentru vămi şi fante, la comete-plante,

Restul nu mai este chiar atât de greu

Ating cerul cu privirea visătoare.
Dimineața asta, pentru că sunt eu,