Samoila - creaţii proprii

Am fost de multe ori
Apostrofat
Că nu-mi doresc
Ce îşi doreşte omul,

Mă preocupă omul rar,
Chiar dacă umblǎ ameţit
De spaima rece fǎrǎ har
Cǎ e şi el ceva finit!

Aş face-o cură
De blâdeţe
Iubindu-mi
Chiar destinul,

De glumesc, şi nu se face,
Îmi cer scuze, cel puţin,
Ironia mea, rapace,
Ascunde un mare chin.

Sărmane om!
Suferi
Profund
Şi nici măcar

Între munţi de pietriş
Şi stâlpi de curent,
Se-aud
Tractoarele-n muget.

Mulţi nebuni
Din lume
Au inventat
Nirvana,

Eu n-am avut onoruri
Ca sǎ-mi lezeze lutul,
Parale sau favoruri,
Sǎ fac, cumva, pe mutul.

Când timpul ne pǎrǎseşte veşnicia îi ia locul
Viaţa obosit-adoarme accesând în vis norocul
Rostul raţiunii piere hǎrţuit de toropealǎ
Simţul cade în neştire pe aripi de îndoialǎ.

Angoasa febrilă a pus stăpânire
Pe oameni de gând spânzuraţi,
Să îşi găsească dorita ieşire
Din starea năucă de condamnaţi.