Samoila - creaţii proprii

Mă străduiesc şi eu,
Ca omul,
Să exist
Şi să am o înţelegere

Că suntem disperaţi încă n-ar fi nimic,
Suntem orgolioşi şi mult prea bârfitori,
Ne îndoim de-orice, stând lângă alambic,
Sau în ,,Poiana lui Iocan”, clevetitori!

Te temi de ceva?
Te temi de uitare,
De grijile zilei
Care-o să vină?

De ce iubeşti cu patimǎ femeia?
Pentru că are-n ea o frămâtare,
O frumuseţe finǎ, ca orhideea,
Şi-un ochi ce-ţi fură orice apărare.

Omul acesta,
Bietul,
Pe nimeni nu ascultă.
Bea!

Îmi aduc
Prea bine-aminte,
În picioare stând
Firesc,

Moarte,
Vezi cǎ unii oameni
Te invitǎ la cafea
Ca sǎ trǎncǎniţi

Cine îmi spune că lumea există,
Şi este aşa întocmai cum pare?
Porunci severe în mine insistă
Sǎ dau rǎspunsul la astǎ-ntrebare.

Cine m-ajută să regret?
Mă întrebam,
Aşa,
Într-o doară,

Între mine şi vorbe
Se iscă furtuna,
Tornadǎ avidǎ
De om şi de cale,