Samoila - creaţii proprii

Dacǎ singur nu-ţi dai seama
Cǎ eşti mândru şi-arţǎgos
Rǎul dǎ în tine iama
Întorcându-te pe dos.

Omule, ai fost creat
Dupǎ chipul cunoscut,
Plin de slavǎ şi luminǎ,
Inocent la început.

Ce stai aşa, mamǎ-mare,
Precum curca-n mǎrǎcine,
Râde ploaia-n gura mare
Şi de mine şi de tine.

Maria este-o fatǎ subţiricǎ
Cu ochii negrii, mari, strǎlucitori
Bine mǎ am cu ea, nu zic nemicǎ,
Frumoasǎ-i, ca luceafǎrul în zori.

Turma urmeazǎ mǎgarul,
C-aşa-i obiceiul,
Nu cǎ raţiunii harul
I-ar constitui temeiul.

Justiţia ar trebui,
Dacǎ mǎ-ntrebaţi pe mine,
Sǎ-şi defineascǎ, fǎr-a silui,
Termenul ,,just” cum se cuvine.

De cunoşti temeinic
Speţa
Când spui da
Şi

Tu ştii cǎ te mǎnâncǎ în cǎlcâie,
Precum spunea şi Zavaidoc, odatǎ,
Şi ca sǎ scapi, ştiind cǎ nu e râie
Te-arunci în braţul meu cu firea-ţi toatǎ.

Ca sǎ nu mai fii ateu
Şi sǎ îţi înfrângi mândria,
Crede într-un Dumnezeu,
Care-ţi va fi pǎlǎria.

Hai sǎ ne batem în poeme
Pe iarba verde care-a fost,
Ploaia sǎ înceteze-o vreme
C-avem o treabǎ mai cu rost.