SAlecsandru - creaţii proprii

Că ți-au cântat poeții întreaga frumusețe
Și-n versuri pătimașe au vrut să te răsfețe,
Nu văd în toate-aceste ceva nemaivăzut-
Ei au făcut din tine o muză, doar atat.

Acum, când stau cu mine faţă-n faţă,
Mi-apare-n cale opera măreață
A Celui ce ,cu marea-nțelepciune
M-aduse la ființă și pe mine.

Eu te-am iubit,cum nu se poate spune,
Cum inima din piept poate canta;
Cu ale sufletului albe strune
Hranit-am dorul dupa dumneata.

Poete, când spre luna plină
Îți zboară gândul pătimaș,
Când adăpat de-a ei lumină
Cânți vesel ca un greieraș,

Ce să vă spun:că-s fericit
Cum nu se poate spune,
Că-n pieptul meu a înflorit
Divina-nțelepciune?

Iubirea nu există decât descrisă-n cărţi
Iar tot ce-n viaţă facem e copia-i absurdă;
Ne mistuim zadarnic, ardem şi-n alte părţi,
Tot pâlpâie agale o inimă ce-i surdă.

Refuz extazul dragostei ce lasă
În urmă numai lacrimi şi dureri
Prefer mirosul pâinii de acasă
În locul prefăcutei mângâieri.

Sunt exilat în Patmosul din zare,
Purtat de valuri şi în jos, şi-n sus,
Prin marea azurie, călătoare,
În luntrea cârmuită de Isus.

E-atâta primăvară-n noi,
Că sufletul a înflorit;
Pe câmpuri zburdă fericit,
Îndrăgostit.

Din inima si minte
Am plasmuit
Un martisor de cuvinte
Pe care ti-l trimit