Onnyanna - creaţii proprii

Când pe-a sufletului cale s-or usca spinii durerii
Și m-or năpădi magnolii cu petale de iubire,
Îmi voi arcui sprânceana închizând ușa tăcerii
Și-mbrăcată de emoții, voi tâșni din amorțire!

Când pe lacul amintirii îmi plutesc mirifici nuferi
Amețindu-mă cu taina unei altfel de tăceri..
Te privesc..și-mi pare mie sau ai încetat să suferi?!
Îmbătat de nostaligie, când ai învățat să speri?

Pe-un petec de pământ îmi scriu sentința
Mă leagă amintiri de vechiul lut
Îmi strig prin gesturi oarbe neputința
Regretul greu că-n lume m-am născut..

Desmorțitu-mi-am privirea ignorând monotonia,
Contemplam fără cuvinte mohorâtele alei..
Erau triste..însă mie îmi vorbea doar nostalgia
Toamna și-a intrat în drepturi..am simțit prezența ei!

Iubirea e o vrajă ce te încorsetează
Cu zâmbete și lacrimi, și gânduri în derivă..
Se naște pasiunea și sufletu'-ți dansează
Cu gustul amăgirii te lupți deopotrivă!...

M-a trezit suava-ți voce ce-a valsat pe-ntâia rază
Așternuturile calde trupul încă mi-l sărută
Nările îmi sunt în transă sub parfumu-ți ce vibrează
În întreaga încăpere...Simt prezența ta placută..

Mi-am simțit pleoapa umflată..nu de plâns ci de nesomn..
Căci pe fiecare stea împletit-am câte-un gând..
Într-o lume-a veșniciei am uitat să mai fiu om
Mi-am lăsat doar amintirea să mai zburde pe Pământ!

Îmi netezește tâmpla o frunză ruginie..
Nu știu când vântul toamnei a smuls-o din copac
Și mi-a suflat-o-n creștet..cu gânduri să mă-mbrac..
Știu doar atât: că toamna prin ea-mi vorbește mie!..

S-a trezit din somn orașul..în răcoarea dimineții
Aerul miroase-a toamnă..vântu'-adie-ncetișor
Frunze palide pe ramuri spun adio tinereții
Deșteptându-mă din somnu'-mi..greu pricep tristețea lor..

A fost numai o privire..m-ai întemnițat pe dată
Paznicii dorinței tale au fost tandre mângâieri
Cu cât mă atragi spre tine, cu atât mai condamnată
Imi simt inima..Se zbate de atâtea îndoieli..