Lucia - poeziile altor autori

Ce singur poţi rămâne în interiorul unui cuvânt.
Găoacea lui gălbuie te apasă şi te măsoară
şi vezi trecând anotimpuri
în urma ta vezi

Numai tu stăteai pe gard şi aşteptai călăreţul în timp ce credincioşii se spălau pe faţă şi căutau să intre. Acolo unde sfinţii au chip de cărbune.
Asudată fruntea ne spune cântecele celui plecat şi treptele rămân ude şi usturătoare.
Dezamăgirea te duce în acest ţinut unde s-a iubit şi apa râvneşte cupe mari, lucitoare ca mărul din grădina de aur. Încredere să ai în cei care trag clopotele de dimineaţă şi până seara. Ei ţin ochii mereu închişi şi astfel privesc necuprinsul dinlăuntru. Schiţează zâmbetul, când trist, când mai trist şi nu e nimeni să înţeleg împotrivirea aproapelui.
Ci tu, departe de oameni şi singuratic, o vale ţi-ai durat şi te-a durut urechea de strigăt; strigătul a intrat înăuntru, născut, să se cunoască.

Te uită la cei sfâşiaţi de neodihnă. Asculte urechea copiii cum între două corturi se cufundă. Apropiete de stearpă
fântâna ce alături, precum cea mai tânără dintre femei boceşte şi obosit, n-ai să poţi să adormi.
Ochii vor rupe tari rotocoale de fum, înecaţii vor fi alături de tine, chemările vor împietri şi vei căuta să afli cum, ciuntă, luna se topeşte în pieptul micilor creaturi. Şi turme aprinse vor trece prin faţa ta precum umbra tăiată fără zgomot.
Neţărmurit te întinzi peste rănile din lucruri. Vecin al sângelui, plânsul pe arşiţă ascultă-l şi coboară printre aceste mâini – crengi învineţite de vânt.

Pe umăr cel ce cântăreşte ora coboară şi simţi suflarea odăii tale. Tu mergi să cauţi femeia cu trup stufos şi calul cu un picior verde-l încaleci. Te vei uita o clipă în ochiul tulpinii de secară şi vei porni într-acolo.
Valea, ca osul de pasăre, zbătându-se, se va aşterne în jurul tău. Înalt şi frumos, obrazul prăfuit încaleci şi mergi femeia cu trup stufos şi buze groase să o smulgi
neştiutei împietriri
răpind-o.

Să fii aici e plăcut; sunetul ploii într-o primăvară mult aşteptată şi cel ce strigă spre a fi auzit îţi pare atât de pustiu şi nu-i poţi simţi începutul. Fetele tale se plimbă în dreapta şi în stânga ta, femeia stă deoparte şi parcă ar vrea să plângă, ploile de parcă s-ar trezi, din ochiul tău să soarbă.
Pe faţă porţi umbra păsărilor ce naşte-se-vor în ziua binecuvântată – alunecare înaintea înţelegerii;
penele ce vor încolţi şi mari sub ochii tăi se vor face, înainte ca zborul să ne cuprindă, într-un pumn de aripi să ne adune;
imaginea femeii ce face-se-va ocrotitoare şi înaltă;

Singuri suntem lăsaţi la margine de ape: în somnul de piatră să prefacem durerea, într-o şi mai mare îndoială. Ore întregi să privim chipul cu ochii scobiţi al omului din lemn; înţelegerea se înalţă înspre propriul ei culcuş şi-acest univers ce prin suferinţă ne leagă, la atingere se face nevăzut.

Şi iată bătrânul ce-şi creşte speranţa rămasă pe fund. Culeagă iarba puţină, aprinsă de dragul apelor.
Apele ne-au umplut sinea şi glasul se face nemaiauzit şi nimeni de pe mal nu poate îndrepta legăturile dintre lucruri.

I


I-atâta iarbă neculeasă în gură şi tu arăţi cu degetul cerul de-alături; să curgă, să se rupă sângele subţire ca firul.

La lune et le solei,
oui,
la déesse et son dieu,
elle qui caresse la vie

Dans une espace bucolique
ou tout était simple et clair comme la rossé,
la divinite fut révélée
par l’esprit de sagesse

La solitude...
Elle est partout...
Une symphonie muette dans les beaux paysages,
dans le désert de la vie.