Katalin - poeziile altor autori

Există sărutări pe care le pronunță singure
sentința de iubire condamnatoare,
sunt sărutări care se dau cu aspectul
sunt sărutări care se dau cu amintire.

Îmi amintesc fața ta care a fost fixată în zilele mele,
femeie cu o fustă albastră și o frunte prăjită,
că în copilăria mea și pe pământul meu de ambrozie
Am văzut brazda neagră deschisă într-un aprilie aprins.

Iubesc lucrurile pe care nu le-am avut niciodată la fel ca şi pe acelea pe care nu le mai am.
***

El mă sărută şi iată-mă acum alta, alta prin pulsul

Alb, A; E, gri; I, roșu, un cer de asfințire
Albastru, O, imensul în lacuri oglindit,
U, mugetul furtunii și-al crimei colț vădit,
Alcovul criptei negre, lugubră prohodire.

Din brațele iubitei ieșii cu trupul scurs,
Cu ochii prinși de cercuri de-un vânăt antimoniu.
Că blonda ei făptură e negrul Pandemoniu,
Că-n sângele ei filtruri satanice au curs.

Se nasc cuvinte cum le-ngân;
Sub pasări arbore bătrân
Sunt, şi sub trestii, râu, pornesc;
Sunt sat, ferestre când sticlesc,

Tu n-ai parfume-mbătătoare
Să lase dîre-n urma ta,
Ci răspândești suava boare
A omeniei, – ca o za,